Ivănescu

un poem ivănescian - adică da, de abia acum îl citesc pe Ivănescu, rușine, rușine... dar va trece și aceasta..

asurzitoare iscare

spaima - există vorbe care să spună cum este,
cu adevărat, spaima? ce simți, de pildă, când treci
colțul - și o întâlnești deodată, cu ceață multă în păr,
și mâna, strângându-i lui brațul? și este, deodată,
ea - și trece pe lângă tine, de abia aplecându-și
capul - și în jurul tău noaptea e dintr-o dată înaltă
și urlă - și-ți vine să-ți scuturi capul, cu mâinile zvâcnite
peste urechi, și să fugi - cât mai departe (de fapt,
mergi la fel de încet, ca și cum nu ar fi
nimic adevărat, ei au trecut, strada nu mai are importanță,
deși este strada ei.) nu mai există
continuarea clipei acesteia. - a fost. - a trecut. -
ea, brusc, alături, alături de el, scuturându-se
de țipătul din tine - nici nu l-a auzit - când ai văzut-o
                                                                        trecând.
și ceață, pe o stradă murdară -


... parcă-l poți pipăi...și pe tine o dată cu el...