vineri, 10 martie 2017

De ce nu-mi place Cezar Ivănescu

Ridicarea oportunității nediferențiate a antologiilor la superlativ ține de apetența clișeică a unor cronicari care operează astfel, post-factum și nivelator, subtile mutații în orizontul de așteptare al cititorilor. În pofida unor temeiuri de publicare de multe ori justificate (educative, comerciale, de recuperare, etc), scapă totuși la numărătoare câte-o culegere aparent  mult așteptată, dar care manifestă un soi aparte de anacronism obositor. Respectând mai degrabă proverbul „fie, decât lipsească”, Copilăria lui Ario Paradis, antologia din Cezar Ivănescu propusă de Editura Junimea, se încadrează în această categorie.
Poezia lui Cezar Ivănescu – profundă, cultă, gravă – se angajează cu pretenția formulelor decisive într-un registru tematic strict: moartea, ca personificare a suferinței și a singurei certitudini, devine fenomen creator de sens și, de aici, subiect de adorație. Sub această temă principală, câteva motive își fac cu dificultate loc și sunt tratate în subsidiar: mai pregnante sexualitatea și divinitatea, mai slabe mama și sacrificiul.
În studiul introductiv antologatorul Bogdan Crețu amintește de „tradiția pre-literară” ca mijloc de concepere a textelor, găsind că poetul „instaurează un ceremonial care este de ordin existențial, nu literar.” Aproape adevărat, dacă versurile n-ar fi punctate de faruri livrești, de priviri critice sau de intenții filozofice grele și prețioase. Evitarea literarului e aparentă: ontologicul deviat în individualism e condensat în literar atât de puternic încât textul nu mai respiră din cauza metatextului obligatoriu. Tot din prefață aflăm că „poezia lui Cezar Ivănescu nu va accepta temele mici, nu va adera la mode, ci va urmări să reinstituie calitatea sacră a discursului”. Doar că refuzul „temelor mici” și al „modelor” s-a încadrat el însuși într-o atitudine poetică la modă în anii modernismului târziu românesc. Dacă rigorile temelor mici ancorează textul în real, dau substanță și fac verosimil dramatismul temelor mari, lipsa lor asigură alunecarea în prostrație sau, în cazul lui C. Ivănescu, întru-un spațiu biblic minat cu himene thanatofore. În acest spațiu discursul înalt, de amvon, atinge problema sexualității cu o desăvârșită indelicatețe, reușind să caricaturizeze până la o bufonerie de tip politic așa-zisa monumentalitate a proiectului liric: „către Dumnezeul-Savaot / care ca un porc pe lume șa-, // către Dumnezeii toți ridic / sufletu-mi de Lume mai presus / și cu gura-nsângerată strig: / eu sunt Fiul, eu cu Tatăl nu-s”(...) // „eu sun Fiul curvei ,schingiuit / Și al Mariei curva fată ma-, / eu sunt Fiul vecinic părăsit, / Eli, Eli, lama sabachta-”. Nu știu ce clape a vrut să apese poetul (adorația prin revoltă, reversul imaginar călău-victimă, psihologic, deci blasfemator) dar acum nu par decât stridențe ale unui licean fugit dintr-o casă autoritarist-puritană. Dacă Welsh și-ar fi înscris unul dintre personaje la seminarul teologic, n-ar fi obținut la poezie religioasă rezultate mai bune decât C. Ivănescu.  
            Revenind la bufoneria de tip politic: politica pare a fi o altă temă (mijlocie?) suprinsă-ntr-unul din cicluri, Către discipoli (ridicolul titlului va rămâne în afara discuției). Poemul Către discipoli (II) candidează la Zmeura de Aur: în tonalitate patriotardă și pe ritm publicist-epigramist, autorul amestecă un aluat de inversiuni colțuroase, elipse, injurii, pangramatisme, arhaisme și, desigur, căcat, în stilul intervențiilor „sacerdotale” tip CVT: „! Și-am rămas cu Țara-Cur / și-am rămas cu țara-Curvă / și cu pretenii din jur / care cu căcat o-ncurvă, / și cu pretenii din jur / care cu căcat o-ncurvă!”. Și tot din registrul tematic (involuntar, de data aceasta), rețin pe fugă reflexele misogine: textul Doina (Moartea peste tot) acumulează în rândul rimelor îndoite cu apă unele precum: rană-curvană, guriță-curviță, mândruleană-curvuleană, mândruliță-curvuliță. Singura calitate a textului e similaritatea (imposibilă, totuși) C. Ivănescu – Slayer: Moartea peste tot – Raining Blood.
Astăzi – în paradigma care celebrează trăirea, viața, momentul – reașezarea morții la masă ar fi binevenită. S-ar câștiga distanță și sens. Dar când maniera lexicală combină piosul cu scatologicul – într-o formă ciudată de expresionism religios –, scopul e ratat, rezultând un straniu efect al cerșetorului: biserica și toaleta se învecinează cursiv. Duplicitatea e atât de intensă încât amintește de acel popă arhetip negativ ce se adresează credincioaselor cu vorba și cu erecția. Pe de altă parte, forma derutează și denaturează: din depozitul folcloric e cules doar șpanul, muzicalitatea nu ajunge la incantație și, dacă vrerea poetică trebuia să coaguleze mantra sau rugăciunea (prin repetiție, prin simplitate, prin tihnă), aceasta eșuează-ntr-o permanentă urgență revendicatorie și trivială (vezi stolul semnelor de exclamare) și readuce în prim-plan semnele imediatului, ale superlativului de cafenea.
Poate că antologatorul ar fi vrut să ne deschidem supapele minții, acelea prin care (prin ele și numai prin ele!) să primim abisalul, imuabilul, profundul direct cu moalele capului. De cealaltă parte, poate că cititorul ar fi vrut să găsească o imensă structură parodică în ADN-ul cărții. Dacă nici unul, nici celălalt nu au reușit, mă întreb atunci la ce folosește antologia.

marți, 7 februarie 2017

Disco Titanic (Radu Pavel Gheo)

Poți să intri, dar ai grijă ce zici

Dacă se va face un film după Disco Titanic, ar fi bine să-l regizeze Lars von Trier. Deși, se vede, indicațiile de lectură date de Rau Pavel Gheo și rupturile narative numai potrivite ca să încapă între ele sub-povești (ca afluenți ai cursului principal) ar face munca ușoară chiar și pentru un student în anul al II-lea la Teatru și Film.
În 2011, Radu Pavel Gheo face o excursie pe litoralul croat, în Split și, undeva la malul Adriaticii, găsește ruinele unei discoteci iugoslave. Disco Titanic. Îl găsește acolo pe Vlad Jivan, personajul principal al romanului, care îi spune povestea lui. Jivan e născut de fapt în Timișoara, în anii ’70 și crește într-un climat semi-deschis, jumătate prins în comunismul represiv ceaușist, jumătate emigrat în cultura pop-rock iugoslavă, printre blugi, reclame și Coca-Cola. Știe sârbește (sau sârbo-croată), de mare ajutor mai târziu, când se va ocupa cu o profitabilă contrabandă de benzină. În liceu, fără vreun puseu specific de disidență și fără vreo chemare poetică, va modifica imnul național („Trei chiloți cunosc pe lume...”), beneficiind, ca urmare, de o atenție specială din partea Securității și de o bătaie soră cu moartea din partea tatălui. Dar problemele lui Jivan nici nu încep și nici nu se sfârșesc aici. Pavel Gheo îl însoțește prin adolescența traumatică și, desigur, oarecum comună în întreaga zonă est-europeană din anii ’80-’90. A îngriji cu sfințenie o pereche de jeanși și una de adidași, a ascunde printre benzi de magnetofon un parfum adus de peste graniță, menit să facă ravagii printre fetele înnebunite după Modern Talking, a pune la socoteală și freza de depeșar în stare să incite proaspăt înființatele gășculițe de cartier – tineri pe cât de emancipați, pe atât de confuzi – acestea sunt experiențe pe care occidentalul nu le-a trăit. Apoi, o excursie a tânărului în Split și o întâlnire în Timișoara vin să-i schimbe viața iar el, încercând să le depășească, va fi silit să le ascundă de de cei din jur, chiar și de el însuși, uitându-le.
În 2011, Vlad Jivan e un afacerist de succes, posesor de BMW și de vilă cu etaj într-o Timișoară trecută printr-o revoluție, dar cicatrizată. Are timp de baschet și de bere cu prietenii până târziu în noapte, măcinând probleme domestice și, ca o modă neîncheiată încă, idei secesioniste, localiste. Miticii, regățenii, moldovenii n-au venit decât să strice limba și ștaiful bănățean. Dezbate fără doar și poate și despre arhicunoscuții interlopi locali, rechini imobiliari colorați cât se poate de rasist. Lansează la propria-i editură poeziile soției (fără să-și facă din asta iluzii privind profitabilitatea sau suportul oferit literaturii bănățene) și se contrazice episodic cu un personaj incomod, pe nume Radu Pavel Gheo. Lucrurile merg destul de bine pentru Jivan, până când Emilia, soția, propune o excursie a familiei la Split. După mai bine de douăzeci de ani, Jivan riscă să-și întâlnească vechii prieteni croați și, odată cu ei, proprii demoni.
Partea croată a cărții – incluzând cea care descrie, fragmentar, războiul rezultat ca urmare a dezbinării Iugoslaviei – e cea mai dureroasă. După cum și înainte, toți conviețuiau în relativă liniște dar nimeni nu uita ce e, asemenea au rămas – ba cu răni și sechele mult mai acute – anii de după război: nimeni nu-și uită partea sârbă, croată ori bosniacă. Și mai ales, nu-și uită morții. De aceea, limba, accentele, muzica, hainele – sunt ca o carte de vizită etnică. O lume care-și caută identitatea prin desprindere de o entitate mai mare e o lume conflictuală, iar diferențele de opinie merg până la vărsare de sânge. Nu degeaba, prin lecția care i se administrează personajului Jivan, autorul pune problema în termeni reali pentru promotorii acestor fanfaronade secesioniste: repetiția frecventă poate duce la convingeri goale (și cu atât mai periculoase), mai ales când se pare că n-am luat aminte la ce s-a întâmplat doar la câteva zeci de kilometri lângă. Mercantilismul lumii editoriale este o altă temă pe care Pavel Gheo e nespus de bucuros s-o abordeze. Pentru autori și editori deopotrivă, diagnosticul e același: din literatură nu se poate trăi, literatura nu aduce bani. Cum de, cu toate acestea, se publică literatură? Simplu: pe lângă afișe electorale și manuale, editorii acceptă câteva concesii: unele pentru prieteni, altele, pentru viitoare relații. Nu lipsesc (cum se putea?) neo-comuniștii și vechii securiști, scăldându-se în aceleași ape tulburi ale puterii politice și financiare, la peste douăzeci de ani de la moartea lui Ceaușescu. Cu acest trecut-prezent ne hărțuiește Radu Pavel Gheo în romanul lui, exact cum face și cu Vlad Jivan. Iar pentru Jivan, călătoria (în timp) în Split riscă să fie ultima. Să sperăm că pe noi trecutul-prezent ne va lăsa mai puțin șifonați decât pe el.





vineri, 13 ianuarie 2017

Spre văi de jad și sălbăție. Drum cu denivelări


Veronica D. Niculescu scrie un roman despre memorie. Despre capacitatea ei de a deforma și de a reconstrui, și totuși, despre neputința ei de a face din cine ești cine ai vrea să fii.
Într-un orășel feeric, construit pe jad și înconjurat de sălbăție, se naște Miranda Dortloft. Orașul e Pitești. Feerie zero. Reluăm: într-un orășel de provincie, într-un bloc de cărămidă ca atâtea altele, primesc repartiție doi tineri proaspăt căsătoriți: ea provine dintr-o tradițională familie nemțească, rătăcită prin România, iar el dintr-un vechi neam de îmblânzitori de corbi. Aici începe feeria. Cei doi, nedeprinși cu regulile conviețuirii la bloc, nu le respectă: Regina, vagi origini nobile germane, nu iese niciodată în capot, cum fac celelalte vecine. Iustin, muzeograf, nod impecabil la cravată, bronzat și distrat, e salutat de vecinii maiștri și muncitori cu „domnule inginer”. Cu toată dragostea dintre ei, cei doi sunt un accident conjugal iar familia – o interferență dichisită într-un cartier industrial. Au două fiice, Sorana, mai frumoasă ca un înger, și Miranda, mai frumoasă ca naiba.
În Piteștiul anilor ’70, pădurea bate la geamul orașului. Pentru cea de-a doua fetiță a familiei, Miranda, această pădure va deveni spațiul vrăjit, plin de viață și bucurie, locul sacru pe care va încerca permanent să-l reinventeze la maturitate. Și tot atunci, ca urmare a unei copilării a contrastelor, va descoperi o memorie a realităților alternative, din care femeia Miranda va încerca să aleagă. Până la un punct. Distanțarea treptată de Sorana, ce-și va acoperi frumusețea sub straturi de fard, se va asocia peste ani cu distanțarea de Olga, cea mai bună prietenă, ce-și va pierde mințile într-o uniformă, isterică și neiubită, în mijlocul unei intersecții. Dar până atunci, în jurul Mirandei, obiectele capătă dimensiuni mitice și cuvintele deschid lumi în care, timidă, ar vrea să intre. Într-unele ar vrea să rămână. O astfel de lume o are în centru pe prințesa Mereu da Flor, care trăiește într-un poem în proză de o mie de versuri. Miranda se instalează în poem, îl trăiește pe măsură ce-l închipuie. Mai târziu îl va scrie, migălind la sunete și la ritm, în așteptarea unui prinț care în viața reală tocmai ce se dezintegrează. Prințesa Mereu da Flor descoperă biblioteca și cade, cuantic, dintr-un basm în altul, dintr-o lume în alta, până în cea reală. Astfel, ușa se închide și fetița e expulzată dintre văile de jad și sălbăție înapoi în Piteștiul prezent, cel cu feerie zero.
Miranda e acum matură. Locuiește în București. A fost îndrăgostită. Sau mai e încă. Dar e singură. Unicele văi la care mai are acces sunt cele pline de cărți, din bibliotecă. Doar biblioteca mai ajută memoria la cimentarea identității, dar culmea, o ajută cu forța a o mie de vieți, deci a o mie de identități. Până la un punct. „Dacă pot să fiu cine vreau, de ce-aș fi cine sunt? Dacă pot să fiu cine vreau, de ce n-aș fi cine sunt?” Miranda se povestește și, din când în când, e povestită. Miranda se rescrie. Laitmotivul cuvintelor creatoare de real, al tomurilor, al bibliotecii. Însuși iubitul ei, fostul, actualul, se dedublează. Personalitatea lui se pierde în timpul dezarhivării și citirii jurnalului unui anumit domn Teodorescu, o ciudățenie, o altă interferență în fluxul a ceea ce numim real. Domnul Teodorescu umblă pe la edituri cu un pachet la subsuoară, jurnalul, încercând să-l publice. Scrisul și publicarea înseamnă o altă viață, o recuperare a vieții sau o a doua viață. Pornind de la publicarea săptămânală a unor fragmente din jurnal într-un ziar săptămânal, iubitul Mirandei va construi un roman pe lângă notațiile domnului Teodorescu, substituindu-i-se și în același timp pierzând-o pe Miranda de la ziar și din apartament. Iar în cursul despărțirii, din nou, cuvintele, de data asta opace, neîndeplinindu-și nici măcar prozaicele roluri de transmițătoare de mesaj. La întrebările ei, răspunsurile lui, scrise invers, sugerează declicul, saltul pe o linie cuantică paralelă. Realitatea e relația și invers, iar limbajul o exprimă pe una prin cealaltă. Când relația moare, realitatea se distorsonează și limbajul nu mai poate fi recunoscut sau înțeles.
Miranda scrie și retrăiește totul, de la prințesă la depresie, dar ezită în fața publicării, care poate avea efect de apnee.
Romanul, s-a spus deja, e scris cu tandrețe. Recognoscibilă, firește, nu e o principală calitate a cărții. Dar care e? Poate e demn de salutat modul în care Niculescu, stăpână a procedeelor, se înclină, uneori în fugă, alteori apăsat, în fața câtorva autori, prin metaficțiunea á la Crăciun, trucata nesiguranță biografică tipic ivănesciană, inevitabila abundență în genul Cărtărescu. Dar nici aceste asemănări nu sunt atât de importante. Nu mai e cazul să vorbim, la Veronica D. Niculescu, despre cum scrie. Ci despre ce. Despre un fruct prea copt într-un București prea friguros. Despre căutarea unui drum înapoi. Despre așteptare. Da, asta e. Un roman scris în așteptarea unui telefon. Și nimeni nu sună.




vineri, 23 decembrie 2016

basa



cei care-n ’90 ați vrut să-l dați jos pe lenin
și la tiraspol v-au tăiat uniformele și v-au bătut
cei care ați umplut cu flori ungheniul și albița
și după șase ore ați fost supți înapoi în urs
lăsând în urmă televizoare, drujbe și țigări
cei treizeci de mii amețiți de insolație-n nistru
cu pielea roșie dar mintea brici
frumoși și singuri în fața cazacilor
paznici de pensionari
cei ce v-ați rupt umerii-n moscova
și creierii în kabul
și v-ați lăsat femeile să vândă-ntre ele
nasturi și umbrele stricate
cei cu două revelioane-ntr-un an
înghesuiți în beciuri sub cazane
turnându-le un douășcinci
peste pastile de cărbuni
cei aruncați în haine și-n mașini beton
puși să sprijine instituțiile
cu salarii mai mici decât chiria
asemenea cu vânzătorii de biciclete 
dar cu putere mai mare
cei care-i plângeți încă pe ion și doina teodorovici
nu, nici pe voi n-o să v-ajute airbagurile
și nici călărășeanul ce umblă cu icoana
la șase televiziuni
cei înveliți în afișe publicitare
mâncați de câini în bender
pescuiții și adormiții la umbră din varnița
ce-ați înfundat torpedoul cu dolari
și gurile cu cârpe și cartofi de export
cei care-o să vă uitați limba pe limba tampon
dintre punctele cardinale
scâncind în întuneric versuri de mateevici
cei ce-ați umplut vestul de vinuri
de plăcinte și arme fără serie
de bodyguarzi și
alături de noi
de curve
morții din râșcani și ciocana
dispăruții din centru
înghețații din buiucani
contrabandiștii și scriitorii
poeții și șoferii
naționaliștii și bilingvii
cei cu istorie mare dar fără noroc
uitați prin trenuri de marfă cu sutele de mii
cei care-și încălzesc dubla cetățenie cu lemne
cei de la margine, de oriunde-ai privi
prieteni, amintiți-vă
că iliescu are 86
și media e de 75

duminică, 27 noiembrie 2016

Petronela Rotar - Sfârșitul nopții


Am început să citesc volumul de povestiri (19, dacă am numărat bine) tocmai după ce terminasem un poet care scrie foarte lung, grav și sentimental, astfel că primul text din carte, Alfa, o povestire despre un tip ce-și ascunde ratarea sub paravanul meseriilor de arhitect și de alcoolic, a fost ca o gură de aer: mi-am zis, uite mă, mai scriu și oameni normali la cap, fără pretenția de a prinde în doar 3 pagini toate marile teme ale literaturii, după care tu, ca cititor, să fii silit să te-ntorci, așa, ca un fel de extraterestru, la viața de zi cu zi. Și Sârșitul nopții tocmai despre viața asta este, despre viața de zi cu zi în care te poți recunoaște – și e o mare calitate a unei cărți să poți spune pe parcursul ei uite, mă, și mie mi s-a întâmplat asta, și eu m-am gândit la asta, șamd.
Așadar, o carte mozaic, cum singură și foarte potrivit o caracterizează autoarea – un melanj foarte eteroclit de subiecte, aparent fără un schelet, fără o structură care să le lege într-un tot unitar. Iar asta-mi spune, dacă nu greșesc, că autoarea n-a vrut un întreg, exprimat prin părțile lui, ci că, având ureche de dramaturg, a tras cu ea, cu urechea, la tot ce se-ntâmpla-n jurul ei și a găsit – în oamenii întâlniți, în întâmplările trăite sau care i s-au povestit – potențialul literar (asta pentru că, firește, viața bate literatura). Există, așadar, fără să se asemene între ele, mai multe tipuri de povestiri în volum:
-          - cele pornite de la locuri, cum sunt cele gravitând în jurul mării (Vama Veche, Gura Portiței) sau al Deltei. Ele mi-amintesc de Dumitru Crudu, cu ai lui Oameni din Chișinău, povești de asemeni construite pornind de la un anumit spațiu, însă ce leagă la el poveștile e tocmai asta – toate se petrec în Chișinău, e un fel de fotografie a Chișinăului asamblată din cioburi de întâmplări și absurdități cotidiene. Dar Sf. nopții nu e doar asta.
-          -apoi există și povești mai crude, unele care-ți strepezesc dinții, cum ar fi Calul mort (o fată care e cât pe ce să fie mâncată de lupi) sau Gambler (un parior fără, logic, noroc, așa cum sunt toți – asta mi se pare și cea mai bună poveste a cărții), proze care seamănă cumva cu cele ale „nesimțitului” de Irvine Welsh (Acid House), pt că la el toate îți strică dinții și te fac să te simți prost. Iarăși, asta-i doar o latură a cărții.
-          -avem și thriller á la Bolano, Camera 418 – dintr-o lună de miere în Sicilia, în doi, normal, rămâne până la finalul povestirii doar personajul feminin, îndreptându-se spre o destinație pe care autoarea ne lasă să o intuim dincolo de final – și anume casa de nebuni (faină, povestirea).
-          -și, în fine, o ultimă asemănare de gen – apare și umbra lui Italo Calvino în volum, o dată cu povestirea – sau poemul în proză – Orașul fără soare, care pare scrisă având pe repeat în căști Gorillaz - "Fire Coming Out of a Monkey's Head".
Totuși, făcând abstracție de textele izolate (și foarte reușite) care ilustrează un gen sau altul, cred că în majoritatea se subîntind problemele, infinite ca diversitate, ale relației și, totodată, ale identității, formate sau deformate ale fiecăruia, în cadrul unei relații. Și nu mă refer la pattern-ul „ea țață și el un laș nenorocit arogant vulgar alcoolic curvar” (deși există, și ingredientele astea) ci fix la momentele de mare intensitate, cele mai importante dintr-o relație, pe care noi, culmea, nu le știm ori ne prefacem, nu vrem să le știm: când simți că începi să te îndrăgostești, când simți că începe să scârțâie, când ar trebui să-ți fie clar că totul s-a dus dracului dar totuși nu poți pleca, când, în fine, deși îți iubești partenerul, nu mai ești mulțumit și-ncepi să-ți inventezi ba scuze, ba alter-ego-uri ca să poți continua. Foarte bun insight, din pct ăsta de vedere.
Buuun. Și acum ce mă enervează la carte:
-          -că mai multe dintre povești au un potențial fantastic care, după mine, nu e exploatat îndeajuns; pare că autoarea ori se grăbește să termine cu ele ca să se apuce de următoarele, ori le schematizează excesiv, dându-mi, în loc de narațiune, descriere sau definiție. Ex – prima poveste, Alfa, - preferă descrierea arhitectului și chiar spune undeva că „era înalt și arătos, avea o figură care nu-i trăda caracterul, sau mai degrabă lipsa lui”. Ori eu sunt genul care preferă să nu-i spui asta, să nu i-o dai mură-n gură (vezi că personajul ăla e un loser fără caracter), ci să tragă el singur concluzia.
-          -că unele finaluri au o morală explicită, ca de liceu, așa. În proza Exhibiționiștii, de ex, după ce un tip cu figură de tocilar și o tipă ștearsă fac, în văzul lumii, porno pe plajă, se spune la final: „niciodată, de atunci, nu am mai subestimat o sfioasă sau vreun tocilar slăbuț”. Din nou, mi-ar fi plăcut ca Petronela să nu fie din pct ăsta de vedere așa de harnică, ci să-mi lase și mie, cititorului, o parte din treabă.
-          -că unele efecte sunt căutate și subminează povestirea. Intră aici glumițe de messenger: „omul stă departe, unde-ntoarce uliul 6” (gentlemanul de la țară); limbaje colocviale potrivite oarecum forțat în discursuri fine (textual, pg. 133 – barbatu-so); sau expresii caragialești în situații redevabile nu atât Balcanilor, cât Americii de Sud. De ex, în povestea Aventura  - naratoarea povestește normal, neutru, o aventură din Vadu, lăsându-te subtil să înțelegi (prin faptul că petrece timp în Vadu și nu altundeva, că doarme la cort, că vorbește relativ frumos) ce fel de persoană este (un fel de profil de hipioată frumos educată), ca, după cinci pagini, să arunce, cumva în joacă și izolat, expresia: „și, ca sa spui drept, țațo…”, după care să continue ca înainte. Sunt puseuri de zeflemea ale autoarei neținute sub control? În cazul ăsta autoarea o distruge, făcând-o necreditabilă, pe naratoare;
-          -și că, accidental, (exemplul îl dau din povestirea Sfârșitul nopții) sunt îmbinate – nu știu cum e posibil – clișee („furtuna de orgasme”) cu expresii extraordinar de lirice („ea îi promisese o cafea și un copil”). Oricum ar evolua povestirea, furtuna asta de orgasme o să mă bată undeva în spatele creierului, făcându-mă să mă întreb dacă n-ar trebui să tratez sarcastic toată treaba.

Așadar, o carte atât ca un mozaic de genuri, foarte interesant, cât și ca un mozaic stilistic, ici-colo, după mine, perfectibil. 

joi, 17 noiembrie 2016

Alexandru Potcoavă - Într-o zi nu ne vom mai recunoaște

Spre ghinionul meu, nu l-am cunoscut până acum pe A.P. și nu am citit nimic de el, deși n-a stat degeaba – încă un volum de poezie, două romane și un volum de proză scurtă. Dar există și o parte bună în ghinionul ăsta – și anume aceea că, în legătură cu ultima lui carte, nu am avut nicio așteptare în privința ei: nu mi-am dorit ca volumul să fie cel puțin la fel de bun ca cel dinaintea lui, nici să aibă un anumit stil cu care m-a obișnuit sau să trateze ce mi-ar fi plăcut mie, o temă sau alta. Am luat-o astfel ca pe ceva cu totul nou și am citit-o cu cei mai neinfluențați ochi. Și recunosc că la început, din prima, titlul nu m-a atras: într-o zi nu ne vom mai recunoaște  - ce mi-am zis – iată un alt titlu cu trimiteri intime, cu subtilități biografice, o altă poveste domestică sau romanțată, el și ea etc. maxim, poate, cine știe ce alternanță a ego-urilor. Și mai recunosc că nici poemul pus la începutul sau pe frontispiciul volumului nu m-a convins, deși arată, încă o data, explicit, faptul că poetul nu scrie la întâmplare, conform unei inspirații de moment (ar fi fost culmea), ci a unei structuri gândite dinainte și lucrate, atent și repetat. Și care poem, de asemenea, are două versuri superbe: cred în prieteni și ei / treaba lor în ce cred. În ciuda acestor lucruri, mi s-a părut cam plat.
Aceste impresii, născute practic înainte să încep volumul, pe cât de repede s-au ivit, pe atâta s-au volatilizat, de la prima poezie, eminescu – poem lung, de câteva pagini (ca majoritatea, de altfel): vizita la casa memorială a lui eminescu e doar un pretext pentru  dezvrăjirea unei idei și a unui spațiu și, pe golul nou creat, asezarea altor conotații, mai mult sau mai puțin cotidiene. Ipoteștiul e prozaizat și din ireal bucolic devine ireal grotesc, chiar dacă inofensiv, un loc ocolit de istorie și populat cu altfel de eroi, precum chelnerița, veterinarul, coroi haiducul – personaj de legendă recentă – și ți-ai spune unde naiba a mai avut loc și coroi ăsta în improbabilul si monopolizatul (se știe de către cine) ipotesti – dar tocmai e șmecheria, alex a creat loc pe lângă statui și pentru viața care oricum și-a văzut în timpul ăsta de treaba ei și o arata în goliciunea-i, faină, nasoală, cum e. 
Și mergând mai departe în volum, am constatat că e chiar un fel de mod de operare ăsta – luarea unui loc, a unui eveniment istoric sau a unei figuri cunoscute, raderea informațiilor gen Wikipedia din jurul lor și repunerea lor în alt curs, reînvestirea lor cu o viață – cum ziceam – dezvrăjită, dar de fapt revrăjită cu un realism magic. Pe cât înaintezi, pare că intri tot mai adânc într-un roman împărțit în similipovestiri care urmează să conveargă în același corp autoficțional din care au fost rupte. De altfel sunt folosite tehnici ale romanului și ale prozei scurte, de la îmbinarea anecdotică a unor detalii ce țin de omnisciența autorului (ce a zis Dej într-o situație sau alta) și fixarea, tocmai prin alegerea lor și nu a altora, într-un istoric concret (ce-ți reclamă și o anumită atitudine: anii 90, comunismul târziu sau obsedantul deceniu), îmbinarea lor deci cu perspectiva prezentă, reală din care e spusă sau auzită povestea, iar perspectiva asta e de fapt o altă poveste. Un fel de povestire în ramă. De aia, cred eu, Alex Potoavă a avut  nevoie de spații largi pentru poeme, pentru a pregăti toate aceste scenarii încârligate unul într-altul.
Faptul că aceste fire epice par lăsate să curgă libere și că poemul își câștigă importanța doar în final e înșelător. Textul e încărcat subtil, are tot felul de fitile care amână declanșarea imaginii: ea apare ori după ce deja ai trecut la alt poem ori apare, cumva, în subconștient, și habar n-ai de ce o ai acolo. Sau o găsești la recitire (simplu fapt că e nevoie sau că rezistă la recitire spune multe). Mi s-a întâmplat de mai multe ori, dar dau un singur exemplu, în poemul Oana, ce începe dintr-un loc și, pe principiul memoriei care cade, incontrolabil dintr-o amintire în alta, te duce și el, poemul, fără ca tu, cititorul, să poți să controlezi, dintr-o perspectivă în alta, fără să știi unde vei ajunge. Exemplul e dat de un arc de beton de la marginea drumului, la ieșirea din oraș (ieșirea din Timișoara, loc al prostituatelor) – imagine ce apare pe la mijlocul poemului. Se face vorba între timp despre altele (și ce altele: supermarket, politruci, siberia, katyn) ca arcul de beton să apară, transformat, spre final, aici merită să citez: „puținii martori rămași după căderea / comunismului au prins acest mâner pe / dulapul cu schelete al timișoarei” etc. Adică arcul de beton, mânerul, monumentul, ș.a.m.d.
Și fiindcă am zis de poemul ăsta, el se încheie cu versul care dă titlul – într-o zi nu ne vom mai recunoaște – care are o cu totul altă semnificație decât ceea ce credeam eu când l-am văzut pe copertă (apropo de pripita primă impresie) și care, pus ca titlu, formează un fel de declarație de intenție pentru întregul volum: adică, aș putea zice, îndemnul la cunoașterea și asumarea trecutului, a tragediilor personale dar și colective, precum și indicația de a nu înghiți ce vedem în jur, de la felul de a fi al oamenilor până la ce vezi sau ce ți se spune că trebuie să vezi, fără o minimă judecată, riscând, în caz contrar, să ajungem să nu ne mai recunoaștem, ca indivizi și comunitate. Care va să zică, niște inși fără identitate. 
Un volum de poezie complex, foarte, foarte mișto.