marți, 11 aprilie 2017

Zero K, Don Delillo

..................
`There were three men seated cross-legged on mats with nothing but sky behind them. They wore loose-fitting garments, unmatched, and sat with heads bowed, two of them, the other looking straight ahead. Each man held a container at his side, a squat bottle or can. Two of them had candles in simple holders within reach. After a moment they began, in sequence, left to right, seemingly unplanned, to take up the bottles and pour the liquid on chest, arms and legs. Then two of them, eyes closed, advanced to head and face, pouring slowly. The third man, in the middle, put the bottle to his mouth and drank. I watched his face contort, mouth opening reflexively to allow the fumes to escape. Kerosene or gasoline or lamp oil. He emptied the remaining contents on his head and set the bottle down. They all set the bottles down. The first two men held the lighted candles to their shirtfronts and trouser legs and the third man took a book of matches from his breast pocket and finally, after several failed attempts, managed to strike a flame.`
.................

luni, 10 aprilie 2017

Adamaru zice:, Adrian Pârvu

     Ar fi păcat, când dai de un volum bun, să nu-i faci minimum de reclamă cu mijloacele ălea slabe pe care le ai. Adamaru zice:, de Adrian Pârvu - omul inventează un spațiu caricatural, grotesc, pe care noi, după formale trimiteri, l-am putea recunoaște ca fiind în egală măsura Giurgiu sau Macondo; candid și hâtru, el descoperă / creează o lume delicioasă și crudă, în care nebunia și moartea poartă, în carnavalul sătesc, aceleași măști precum blenoragia și bârfa. Cumva, exprimă întregul prin parte, una foarte colorată, balcanică. Referințe imediate cinematografice: Pisica albă, pisica neagră, Gadjo Dilo, De ce trag clopotele, Mitică?
     Pe lângă, ai hârtie bună, groasă și niște desene de toată frumuseațea, numai bune de afișe de film.
     La Charmides, în 2016.

Fomista, nevasta lui Mafoame,
a avut doi copii din singura ei căsătorie: o fată și-un băiat.
Le-a dat aceleași nume, Ionica și Ionel, să poată face,
cu tot familionul, o singură onomastică, pe 7 ianuarie,
când e sărbătorit Înainte-Mergătorul lui Dumnezeu.
Ionica s-a măritat cu un subofițer de la unitatea
de pompieri, băiat bun, cu fruntea-ngustă
și toată fața plină de acnee juvenilă, purulentă.
Când a luat foc Moara Doamnei, a dat și ea fuga,
cu alții gură-cască, să constate urgia și paguba.
Pompierul Ionicăi a intrat primul, prin fum și flacără,
cu târnăcopul deasupra capului. N-a mai ieșit.
A dat buzna și ea, cică să-l salveze. N-a mai ieșit.
Au ars amândoi pe degeaba: oricum, moara era o ruină,
lumea sărăcise, nu mai măcina nimeni nimic.
Ionel a găsit o fată de la țară, de prin Pietrele,
a dus-o la cununie, la primar și la popă.
Sâmbătă seara au făcut nuntă mare,
cu lăutari tocmiți pe mâncare și băutură.
Cam după miezul nopții, ginerele a dispărut. Plânsete,
țipete, nedumerire, înjurături, amenințări.
L-au găsit a doua zi în pod, atârnat de-o grindă,
cu limba scoasă și pantalonii plini de scârnă.
Secretă și vinovată, singura lui iubire
rămăsese surioara Ionica.

duminică, 9 aprilie 2017

Temporary glitch, final breakdown


Cel mai simplu, glitch se poate traduce ca o eroare temporară a unui sistem sau ansamblu de sisteme. Poate fi vorba de o eroare a sistemului de operare (bug) sau de alte disfuncționalități specifice lumii computerelor, la fel cum termenul se poate referi la o defecțiune apărută într-o schemă bazată pe rigori științifice, i.e. fizice, matematice, astrofizice, logice. Device-uri, apps-uri, servere, programe sau, în alte domenii, rețele de energie ori motoare electrice – toate pot înregistra glitches. Trăsătura cea mai importantă a unei astfel de erori este aceea că intervine într-un sistem care și-a dovedit anterior fiabilitatea, care a fost verificat cu atenție, testat îndelung și, cu toate acestea, s-a dovedit imperfect. De unde și surpriza și nerăbdarea cu care spui „mi-a dat eroare!”, atunci când apare unde nici nu te-aștepți, adică aproape peste tot. Peste tot, dar nu și la om. Ființa umană nu poate înregistra glitches. Nu fiindc-ar fi susceptibilă de perfecțiune (fiindc-atunci ar fi moartă), ci pentru că-i greu imaginabil ca imemorialul nostru strămoș să fi fost C-3PO, chemat de către Inginerul Bărbos înainte de rollout la infinite re-calibrări ale mecanismelor sale. Și-atunci de unde, totuși, stările ăstea, scurte și inexplicabile, de ecran albastru, ale ființei? De unde sinuciderile pe care psihologul, ca un ineficient troubleshooter, încearcă să le prevină? Oricum ai vrea s-o prinzi, ființa umană-i alunecoasă, a scăpat și încă va mai scăpa definițiilor pe care eseiștii multor domenii – de la cele ce se termină-n „-logie” (disciplină, știință) la cele care au în coadă „-zofie” (înțelepciune, doctrină) – încearcă să le-nnoade precum punctele unei plase. Fostul student la filozofie Vlad Moldovan propune în Glitch, dintre toate formulele, acea ființă trasă ca o mască peste umori și linii de cod. Mai ales peste linii de cod.
La prima vedere, coperta îți arată o baterie pe un fundal pixelat aiurea. Mai atent, observi un item ce poate fi, în același timp, o fereastră sau un ansamblu arhitectural corporatist ce planează deasupra unui oraș adormit, schematizat pe două planuri: unul de amplitudine, din care poți ghici niște străzi după punctele de lumină, și al doilea, mai îndepărtat, în care alte puncte de lumină neclare, mișcate, pare că tocmai sunt zburate de o undă de șoc. În prim-plan, monocrom, metalic, o baterie pe ceva ce poate fi o masă de operație, din ambele lipsind bucăți de imagine, conform unei matrici precise dar necunoscute. Un glitch digitalizat. Așa își începe Moldovan discursul poetic asupra ființei, ca sistem supus erorii, ca mașinărie chimică.
Două lucruri sunt pregnante de-a lungul întregului volum și, vorbind despre ele, voi încerca să explic, așa cum am înțeles eu, cartea. Primul: rima, arhaismele, schemele pseudo-romantice. Nu excesive, dar existente: „...unde tot a doua casă / e pentru amantlâc. / Te uită / și înțelege / cum toate - / de neatins adastă / doar pentru a se ascunde / în cel mai bun pământ. / Durerea nu robește / paloarea iese castă / cu irizări plăpânde / spre sufletul cel frânt” (important de precizat titlul poemului, Electronische Bauhaus). S-a spus că formula e anacronică și inoportună. Cred mai degrabă că e un gest ludic, experimental, recuperator (poate la modă: Flo Popa, Doboș, Sociu, Micleușanu au încetat, de asemenea, să se ferească de rimă ca de dracu, făcându-și însă, în afara acestei trăsături comune, fiecare câte un proiect unic). Așa cum și optzeciștii procedau la vremea lor, și Moldovan se folosește de pattern-uri de secol trecut doar pentru a crea cu aceste sample-uri o muzică nouă. Decupând, multiplicând și recontextualizând sintagme după o schemă proprie, reușește să creeze un decor capricios și, în spiritul globalist al zilei, fără culoare locală. Căci lumea lui nu poate fi asimilată-n totalitate niciunui concept, nu e nici rurală, nici urbană, nici postindustrială, nu stă pe pământ și nici ireală nu e, nu sondează autobiograficul așa cum nici nu fotografiază cotidianul. Mai degrabă ea împrumută din toate, reușind parcă, prin intermediul flash-urilor, un involuntar efect holistic, așa cum, păstrând proporțiile, făcea la îndemnul lui Banksy și Thierry Guetta, aka Mr. Brainwash, în încercarea de regizare a street art-ului.
Al doilea aspect imediat vizibil vine ca pandant al acelor arhaisme muzicale și contribuie la hibridizarea decorului: poetul e un tip cult și ține ca noi să nu scăpăm asta din vedere. De la neologisme cu rezonanță înaltă la ermetice referințe tezofice, religioase, tehnologice, Vlad Moldovan pare dispus să verse în texte tot ce-i vine-n minte, poemele părând deseori create în paralel cu propriile căutări și devieri spirituale. Toate aceste referințe (akașic, warslut, kazerne, chi kung, tetris liquirizia, beluga dynamis, sattva, Arcturus, pyr aeizoon, tekhteleki, Abysini) par în primă instanță doar curiozități ce atârnă pe text precum medaliile pe uniformele generalilor nord-coreeni (care medalii, nemaiavând loc pe piept, sunt lăbărțate de-a latul mânecilor și de-a lungul pantalonilor). Totuși: cine poate spune ce e oportun în poezie și ce nu? Atât timp cât textul emoționează, se poate spune că... de fapt, se poate spune că textul nu emoționează și că Moldovan, nedorindu-și asta, condiția devine caducă. Moldovan scrie o poezie conceptuală (oare câți mai fac asta, azi?) și își manevrează instanța poetică către o încercare de evoluție spirituală. E drept că pe acest parcurs, nu-i acordă mare atenție lectorului (ție pasul cine-o putea!) și se afundă-n laboratorul minții, unde șăd în devălmășie filosofie grecească și hindu, space opera, anatomie, lexic, realități paralele. Construind eliptic, el lasă să planeze în text imagini cu o legătură cel mult bănuită între ele. Jocul lui Moldovan e șiret: dacă cititorul va descoperi un sens, va culege satisfacția rebusului poetic. Dacă nu, va putea reveni la titlul volumului, reconsiderându-și prin acest exemplu poziția asupra erorilor de funcționare ale aparatului psihic uman.

Nu vreau să fiu avocatul cărții. Numeroase poeme prolixe au nevoie de indulgența multor recitiri până la găsirea unui sens, și acela eventual. Grupului de prieteni cu aceleași interese ca ale autorului i-ar fi desigur mai ușor să interpreteze aceste texte superintelectualizate. Dar rețin versuri frumoase, cu aură vintage, precum: „maimuțe ce se adună la cutia milei/unde priviri se urcă-n cer/și-abandonează”. Rețin problema ființei care dă erori, explicată prin date și prin tehnică amalgamate, rețin psihozele noi tratate cu lirism vechi, toate conducând la un rezultat straniu: debusolarea e însoțită de o anumită luciditate care, în loc s-o vindece pe prima, o întreține.

Harta și teritoriul lui Houellebecq

Ca orice roman de Houellebecq (mai puțin totuși ultimul, Supunere, cum a fost tradus), Harta și teritoriul e unul dintre ălea care nu te lasă-n pace până nu-l termini. Proaspăt, nou (e din 2010, totuși), spune direct care-i treaba, parțial, cu lumea imediată și indirect, care-i treaba cu tine. Nu știu de ce, oricum, a virat-o în a doua jumătate către roman polițist. Lucruri din el:

„ – Îmi pare rău că dau buzna, știu că lucrurile nu merg cum trebuie. Dar sunt nerăbdător să mă apuc de tablou..., spuse el și își compuse un surâs pe care îl spera dezarmant. 
Surâs dezarmant este o expresie care încă mai poate fi întâlnită în anumite romane și care trebuie să corespundă, prin urmare, unei realități oarecare. Din păcate, Jed însuși nu se considera îndeajuns de naiv ca să fie dezarmant cu un surâs; și bănuia că Houellebecq nici atât. Cu toate astea, autorul volumului Le Sens du combat se trase un metru înapoi, doar cât să-i îngăduie să se adăpostească de ploaie, fără să-i deschidă însă cu adevărat accesul înăuntru.”

„ – Sper că Houellebecq o să scrie un text bun..., spuse el în cele din urmă. Jucăm o carte mare, să știi. O evoluție artistică atât de radicală ca a ta e greu de acceptat. Și cred că artele plastice oferă terenul cel mai favorabil. În literatură sau în muzică e aproape imposibil să schimbi direcția, pentru că riști să fii linșat. Pe de altă parte, dacă faci mereu același lucru, ești acuzat că te repeți și că ai intrat în declin, dar dacă faci o schimbare ți se reproșează că ești un proteic incoerent. Știu că, în cazul tău, faptul de-a fi revenit la pictură și la reprezentarea ființelor umane are un sens. Mă simt incapabil să spun care este acesta, și probabil că nici tu n-ai fi în stare; însă îmi dau seama că nu e gratuit. Totuși, nu e decât o intuiție, și nu ajunge să ai parte de articole, e nevoie și de un oarecare discurs teoretic. Iar eu nu sunt capabil să-l compun; și nici tu.”

„În Franța, cele două aeroporturi folosite de Ryanair erau Beauvais și Carcassonne. Să fie oare vorba de două destinații turistice speciale? Sau de unele care deveneau turistice doar pentru că le alesese Ryanair?”


„În acea epocă surprinzătoare a Celor Treizeci de Ani Glorioși, călătoria pe calea aerului, simbol al aventurii tehnologice moderne, era cu totul altceva. Rezervată încă doar inginerilor și cadrelor, constructorilor lumii de mâine, era menită (și nimeni, în contextul social-democrației triumfătoare, nu se îndoia de asta) să devină din ce în ce mai accesibilă păturilor populare, pe măsură ce acestea își vor fi sporit puterea de cumpărare și timpul liber (ceea ce s-a și întâmplat finalmente, însă ca urmare a unui ocol prin ultraliberalismul simbolizat cât se poate de potrivit prin companiile low cost și cu prețul pierderii totale a prestigiului care fusese asociat anterior transportului aerian).”

miercuri, 5 aprilie 2017

poem fain de Doboș

 

    Soarele

Unde este soarele
mîngîios în păr.

Sistemul nervos săturat de soare
cum se satură de sevă și de scoarță amară
mesteacănul tînăr.

Am pierdut soarele,
pe care îl imită
părul tău blond
umflat de vânt
cînd îți plimbi cățelul
în spatele blocului.

De multe zile doar nori de tundră.

Nori de tundră
ce ascund soarele.

Vreau să mîn pe iazul tulbure cu soarele
butuci prăbușiți, crengi pe jumătate înflorite.

Vreau să bat pe bitum
o minge de soare.

Să inspir
praf uscat de soare.

Îmi trebuie statutul
sărurilor fotosensibile.

Să fiu cîine de soare.
Cînd latru aerul să se încingă.

Vreau să-mi ungă pielea
soarele

privirea mea să strălucească
ca cioburile verzi de sticlă
într-o parcare toridă.

                                                        (din volumul Spiro, 2016)

marți, 4 aprilie 2017

Proxima B - Ovio Olaru

Încercarea de a ajunge la el și de a se „rezolva” (în ambele sensuri) pe cale mediată, ocolită – prin alții. Din mila față de sine însuși se naște cruzimea față de ceilalți, ale căror ticuri și tipare le execută public. Ceva amintiri domestice, violență familială sau bucăți de copilărie sunt punctate sumar și se pierd în acelați maelstrom sexual ca în Pilotul, pe un teren unde lucrurile  s-au întâmplat deja. De unde și hărnicia prefixelor: postnuclear, postproducție, postcoital, etc. Un fel de, totuși, hărnicie – sărăcie, dar care asigură până la urmă starea de observator al orașelor abandonate și al cimitirelor industriale. Antieroul sentimental pare-mi-se construit dintr-o asumare libidonos – duplicitară și o sinceritate tinerească, naivă de a pune degetul pe rău. Adică un tip care zice: „aș vrea să strige în gura mare că i-a venit / să-mi arate pizda ei însângerată / (...) / de mine să nu-ți fie rușine, fată la ciclu, / fiindcă sunt de zece ori mai dezgustător ca tine” mai poate adăuga adjective estetic-etice: „înjurătura urâtă”, „semnele rele”. Chiar dacă nu e ceva nou, îmi place aerul metalic și supraurban – chiar dacă unii ar spune că-i deja răs-folosit, că doar locuitorii lumilor a II-a / a III-a, încă neobișnuiți cu metropolele, îl mai pot folosi (zicea Borges undeva că dacă un francez scrie despre Orientul Mijlociu abundă cămilele, dacă scrie un arab n-o să vezi niciuna). Îmi place și devoalarea (nedusă până la capăt, dar faină) pe care o propune, cu metoda how it’s made: liniștea, echilibrul tău de participant pasiv sunt șifonate când ți se amintește că-n spatele atitudinii posh chinezii fabrică lumea, că-n spatele gândurilor din cap e doar chimia din măduvă și fizica subatomică.  Mai zic că ființa sexuală din care e alimentat volumul e departe de a fi epuizată (ca material) și că problema identității rămâne în picioare, cu laitmotivul „lucrurile sigure sunt și imediat cuantificabile”. Sau nu sunt.