Canadiana fosforescentă

Dan Coman e unul dintre puținii norocoși care au reușit să sară din stradă (ocolind plimbatul de mână) direct în dormitorul poeziei, prin câștigarea a două prestigioase premii literare pentru debut. În avantajul acestei intrări în forță a avut trei atu-uri.

Pe de o parte versuri flamboaiant estetizate, saturate de imagini așa cum o băutură e saturată de zahăr. Apoi, imagini cu care David Lynch și-ar fi scos admiratorii afară din sălile de cinema, precum simbioze dintre animale (devenite) totem și, să spunem, jumătăți de organe răspândite printre mobile. Nu în ultimul rând, canadiana fosforescentă a unui om cu un om înăuntrul lui, pe care-l împinge în lumină ancorându-l de pagini cu bubițele de pe spate. Ritualul a trebuit să sufere periodic amendări distructiv autoironice, evitând (la limită uneori) eventuale execuții la stâlpul narcisismului, practicate de pixuri dezinteresate cu pasta falsei modestii. Oricum, de acest ultim element avea nevoie poezia (serioasă ca moartea / înmormântarea unui erou american) ca de un combustibil nou în pânze. 

E ceea ce a adus Dan Coman cu volumele de poezii Anul cârtiței galbene, Ghinga, d great coman dar și cu romanul Irezistibil, poate cel mai elegant dacă ne referim strict la  chestiunea de atitudine. 

Enumerând însă caracteristicile de mai sus, apare întrebarea în ce măsură mai sunt ele creatoarele acelorași plăceri ale lecturii sau, reformulată, contează (aproape) zece ani în poezie? Deoarece la circa zece ani de la debut, Dan Coman lansează antologia ERG^*, cuprinzătoare de poeme din Anul cârtiței galbene și nu numai, iar vorbind despre ERG înseamnă mai mult sau mai puțin a vorbi despre acele poeme.

În ERG discursul rămâne formal iar asemănarea stilului și a figurilor cu poezia lui Ion Mureșan e verificabilă în numeroase puncte din volum. Uneori Teodor Dună e de asemenea prezent.

Ermetic pe alocuri, Dan Coman se folosește de mici amănunte ale cotidianului doar pentru a te scoate cu un vers, două în afara imaginarului în care-și scrie poeziile. Ca într-un stomac. Plin. Cafeaua și țigările, laitmotive (în registrul cărora predomină alcoolul sau, pentru o anumită nișă, altele) apar ca manifestări ale identității, ale unei normalități la care se mai revine în antract dar și ca posturi ale independenței, ce ulterior duc la mărturisirea “trupul meu e singurul lucru al meu” (minimă certitudine).

Deoarece în general totul gravitează în jurul eului, a (deja clasicelor) carii interne și a bolii etalate cu ajutorul unui instrument multifuncțional: proiectorul introspectiv care luminează, dar și creează.

Vedenii teribile, cadru paranoid sunt traduceri ale obsesiilor, fricii, spiritului autocritic dar și ale afectivității. Imaginile sunt  reinterpretabile, deci sigure. Pentru că expresia stărilor e mai importantă decât înseși stările iar haosul interior e răsfrânt prin construcții dure, șocante, dar tocmai de aceea, transfigurate: “…trupul găinii fără cap /(…)/ înroșind o bună bucată a cerului”.

 Sau imaginați-vă o autopsie proaspăt încheiată, apoi mortul ridicându-se natural de pe masa de inox, desfăcându-și lunga cusătură de la baza gâtului la organele genitale și    explicându-vă didactic traseul unor pui de bivoli blazați prin suflet.

Dan Coman (re-)scrie o poezie grea, gravă, expresionistă. Nu e loc de chicot, nici de respiro. Nu mi-aș îngădui să zâmbesc cu poetul și cu obiecte contondente în aceeași sală. Dinafară și dinăuntru privește un rafinat al suferinței, pe care o colectează precum colibri nectarul. Profesionist al tragicului organic, mesajul aparține (totuși) unui narcisist rareori asumat, deseori latent. Evident, în pauzele dintre admirația propriei dureri, ne odihnim la umbra (ca în acea glumă veche) unui început de statuie, analizată psihanalitic și pedepsită zeflemitor. Dar tocmai de aceea, prezentă: “mă rotesc în jurul meu / cu o viteză amețitoare și-mi tot sărut mâinile / mi-e peste puteri să mă abțin”.

Chiar o descriere a teodorei, singurul personaj secundar ce rupe curgerea frame-urilor de strigăte sintetice, deci mute, chiar ea vine doar ca un preambul la întoarcerea obiectivului din nou spre sine. Căci propriul ei strigăt e o “minusculă agrafă de păr” iar o șuviță fluturând “cu iscusință” (așadar strategic), e fotografiată nu pentru ea însăși ci pentru argumentarea propriei stări (ergo, a relației cu teodora): “obosindu-mă”. Or isteria (justificată?) a teodorei e tratată parodic.

E identificabil însă și un alt aspect: deși vocea provine din volume și ani diferiți, e susținută în profunzime, de-a lungul întregului discurs, de aceeași coloană vertebrală: o (fostă) lipsă a încrederii, de la care te distrage ori abundența imaginilor, ori scenariul narcisismului. Orice reprezentare tonică în care se postează eul e pândită de ridicol: “și eu cu cocoșul pe umeri sar în fereastră și / bună dimineața! / bună dimineața! / și strigătele acestea mi se înșiră în jurul gurii / ca o complicată instalație cu beculețe în jurul bradului de crăciun”.

Așadar două poziții antagonice. Aparent.

“Trupul meu e singurul lucru al meu” poate fi un mijloc de supraviețuire, un memento, un teren solid în supraaglomerarea și insistența viziunilor. Plasarea permanentă în centrul decorului și expunerea secretului vanității poate constitui un ritual de autoflagelare, cum fiecare autocompliment poate strânge curelușa cu pioneze pe coapsă.

            Dar nu mai sunt convins.