Păpădia electrică, Șerban Axinte

Scrisoare către un prieten din Sibiu




Dragul meu,



Ți-am promis ultima oară că atunci când voi găsi ceva minunat, voi împărtăși cu tine. De data asta e vorba de un volum de poezie, cu care recunosc că voi începe aiurea, în funcție de ce mi-a rămas cel mai pregnant în cap. Așadar, citește versul ăsta:

Bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într-o teacă.

Îți spun, versul ăsta ar face cât o carte, dacă volumul din care l-am extras nu ar fi el însuși o mină de versuri memorabile. Remarca nu e una numai bună de pus în orice cronică. Dovada? Deschid la întâmplare volumul în cauză*, (ăsta e un experiment real), pp. 56, Liftul: În timp ce tu citești ce a fost până acum / eu mă gândesc cum ar fi/ fără scăunelul de sub picioare.

După ce am terminat lectura, mi-am dat seama că l-am judecat un pic, dar pe cuvânt, Șerban Axinte – el e vinovat de furișarea în cetate (confirmând temerile legate de imuabilitatea lumii) – nu e nici măcar crud, rău sau ironic, cum ți-ar face impresia primii pași prin lanul de păpădii (care, vorba lui, cam pișcă). Notar cu biroul într-un buncăr de lux, ca-n Kafka, sarcastic în prima parte, aproape natural în ultimele două – Axinte studiază o realitate stranie. Căci nu stai bine într-un hol sau într-un tren, nu te-ai așezat încă pe un scaun sau într-un trup, că apare un alt axinte cu laboratorul după el, ale cărui relații sunt puse de primul sub lupă până la lichefiere. Axinte notează harnic, jucăuș, meditativ, procesul prin care axinte construiește și deconstruiește viața, moartea sau prețul dintre ele.

Nu te teme, știu că nu-ți place prețiozitatea sau calofilia. Tocmai de asta e fain, că peste tot planează o impresie de autenticitate și uneori de gardă, încât te pomenești în finalul vreunui poem sub al cărui rol aparent informativ pulsează un inconfort nedefinit, că poetul îți spune – ei bine, am glumit, ăsta e doar un poem, hai sa bem o bere. Așa e, Șerban Axinte e un bun tovarăș de bere: te calibrează după prima, îți alimentează neliniștile după a doua, îți pune certitudinile în suspensie după a treia, te face să regreți după ce ai plecat acasă – că ai plecat acasă. Mai era adevăr de aflat.

Dacă nu ești chițibușar, nu ții cont de fleacuri ca „borna asta de la marginea lumii” ori „colț frumos de rai” (e drept, apar în același poem, ba chiar consecutiv), nici nu te oprești la „dă-mi ziarul să văd dacă mai trăiesc” (preluare elegantă) sau la jocul oglinzilor. Pentru că găsești imagini excelente în irumperi concise, sentențioase sau în curgeri tăiate la timp de oferirea unei libertăți – de gândire la propriul tău „țarc” – pe care nu sunt sigur că o vrei. Găsești cuvinte pe care tu ți le spui în șoaptă, blasfemiind (vorba vine) popular dar sănătos morminte și mame. Găsești un om (exact) de genul celui pe care și-l imaginează idealizat oltenii când se gândesc la ardeleni.

Îți spun, dacă nu ai fi plecat din Sibiu, ți-ar fi plăcut să-l ai prieten pe Șerban Axinte. Dacă-l cunosc? Îi cunosc poeziile, îmi e de ajuns.

În afara de imagini - unele brutale ca-n filmele românești, altele strategice ca haosul pe care Little Boy avea să-l dezlănțuie, mai e ceva. Sună bine. Și te regăsești: în acele beții de unul singur, în spălarea în chiuvetă a pietrelor din templele pe care tocmai le-ai demolat, în răstignirea Marchizului de Sade (nu te îngrijora, va fi mântuit indirect undeva mai încolo), chiar și în „pumnul între felinare” (dat, luat – n-are importanță).

Spune-mi unde, fără să fie stridente, ai mai văzut combinații între medieval și electric, între profanator și religios, între crud și timid, între în doi și singur – decantate (uneori) în cea mai dulce, simplă și profundă zeflemea? Le-ai mai văzut, știu, dar nu pe toate în aceeași carte.

Sau unde ai mai văzut sângele, fără să te deranjeze? Fără ca cel care pune sângele pe hârtie să nu-ți amintească de asta de parcă ai fi orb?

Să luăm de exemplu poemul Careul muților, din care eliminăm tot (de dragul exercițiului, deoarece miezul pe care-l eliminăm e, să ma ierți, plin de miez) în afară de titlu, primul și ultimul vers: alerg în mine ca și cum aș vrea să mă feresc de o venă plesnită /…/ scama electrică luminează puțin cerul gurii lui Dumnezeu. Exceptând sensul insolit obținut (mă va scuza autorul), dacă primul vers, integral, e cules de acolo de unde mulți nu îndrăznesc să urce decât cu măști de oxigen, gândește-te la rolul cuvântului puțin din ultimul vers. Înțelegi misterul formidabil, antitetic, al lipsei lui? Înțelegi meștesugul ceasornicarului Șerban Axinte?

Îți spun, dragul meu, dacă viața ta acum are puțin (sic!) de-a face cu poezia, vei începe cu Șerban Axinte. Vei începe normal dar pe dos, în același timp. Normal cititul, pe dos simțitul. Normal, deoarece vei începe să guști din decoct, vei intra în bulb, apoi te vor înțepa acele electrice dinăuntrul orei de final, care o vreme nu-ți vor mai da pace. Pe dos, deoarece vei simți în ordinea inversă textului, începând cartea cu ultimul poem, citit și el invers: (…) spun repede, repede propria mea parolă / vin pe furiș la întâlnirea cu mine /…/ boala este atunci când simți mai mult decât trebuie / las ființa deplină să-și facă mendrele!