Deconstructig Manasia

     E parcă dificil să vorbești despre o carte fără a o stăpâni în cele mai mici cotloane ale ei, fără a-i fi descoperit ascunzișurile, dar și structura. Fără, adică, să te îndepărtezi de autor ca să înțelegi în ansamblu ce a vrut să spună, după ce în prealabil ai rămas agățat în amănunte, imagini și interpretări. Totuși, dacă părți din ea își găsesc reverberația în tine și flash-uri continuă să te urmarească, dacă scenarii noi și izvoare eterogene – de la Kamunyak la naveta Columbia – îți reîmprospătează imaginația de mucava, sensurile și forțele uneori camuflate ale cărții trebuie descoperite pe îndelete.

     Vorbim de Manasia. Unde a mai călătorit Manasia, de această dată? Dacă de la Antwerpen s-a întors cu bolile Occidentului, lăsate să evolueze într-un relativ ușor de imaginat viitor postapocaliptic, în acest joc de darts în jurul și în interiorul unor culturi, a unor aberații istorice sau tehnologice, poetul are aceeasi menire: a deconspirării, a developării filmelor urâte pe care se sprijină funcționalitatea, fezabilitatea și autonomia societății, o societate a răsfățului.

     Poziția de pe care Manasia șarjează nu e neaparat una de invidiat, căci putem pune volumul* sub semnul „gâlcevii moralistului cu lumea”, iar pentru a construi din acest punct ai nevoie de o mare sensibilitate, credință puternică în anumite valori devenite cameleonice, o strânsă prietenie cu tine însuți și acceptul riscului de a striga în pustiu. De asemenea, un stil în stare sa compromită confuzia cu vreun fals profet și o bună doză de ironie.

     Suprematia.. e împărțit în cinci părți: începe cu un fel de notă de intenție - nota autorului (împotriva sa) – în care poetul se detașează de poeme explicând statutul lor, precum, pe undeva, Brecht în  dramaturgie, invitând, autoironic la reflexie: „Portret al artistului la maturitate în chip de spartan: cântărește poemele (verifică principiile de viață, funcționalitatea, rezidualimsul endemic) – sunt eliminate cele neconforme prin comanda simplă DELETE. Rămâne ranchiuna, ferocitatea bietului spartan, se dezvoltă romanul ăsta (poem) sf.”

     Apoi, în partea a doua, vis de maimuță, asistăm la o încercare de trezire, de conștientizare, de catharsis, în contrapunct, firește, cu viziunile arhivate de „retina copilariei”. Singurul poem al capitolului conține două planuri, două perspective, diferențiate prin stil, scop și atitudine, reunite însă de un posibil (și sperat) fir epic, între maimuța care acționează și cea care se transformă, care gândește. Imaginile au greutatea și coerența acelor filmulețe interzise la scurt timp după postare, din cauza conținutului lor explicit și violent: „…torn soluția pe față / aprind bricheta. /…/ Mi se topește lobul urechii drepte. Pielea de deasupra sprâncenei, / pleoapa. Prin fantele / create iese-ntunericul ca dintru-un android.”                
     Supremația culturii bonobo e partea cea mai substanțială, mai critică, mai stufoasă în trimiteri a volumului.  Asocierile sunt nelimitate: din branduri la modă, religie, floră & faună denumită cum altfel decât în latină, astronomie, medicină, geografie, engleză, spaniolă, pe lângă care câteva personaje populează, din când în când filmul – haotic ai putea spune – al lui Manasia. Însă scenariul e atent pus la punct, exterior și interior, cu salturi între zeițe, lasere, puștoaice, melancolie, nave spațiale, dragoste, savanți, toate sub imperiul maimuței, văzută din poluri opuse: pe de o parte ca dereglare, ca nebunie, ca efect al unui drog ce amestecă fără rețetă puterea, afilierea, rațiunea, simțurile și dă naștere unei creaturi monstruoase, pe de altă parte, oximoronic, ca unic remediu, sexual, al oricărui tip de conflict.

     Manasia s-ar dezice dacă pe lângă caruselul imageriei nu s-ar folosi și de convețiile limbajului ori de subtilitățile punctuației pentru a placa stilistic acest edificiu multicolor care, impresionant, a fost clădit în câteva luni.

     Zmeie pe cer pare o parte mai mult autobiografică, creată din dramele așezate, sub forma unei regii, în poeme lungi, transparente, dure, orbitând, cu excepția poemului Kamunyak, în jurul morții. Poemele sunt construite pe mai multe voci, mai puțin ermetice, oscilând între contemplarea unor cadre fixe, sugestive, trecute și motivarea lor dintr-o postură prezentă, analitică, rezultând un efect de autenticitate și de dedublare ușor de regăsit când apar discrepanțe între gânduri, vorbe și fapte.

     Volumul se încheie, ciclic, tot cu vis de maimuță, datorită nu atât titlului părții, cât mai degrabă reușitei catharsisului. Ciclic deoarece reușita nu se poate menționa dacă e definitivă, din moment ce a fost scrisă înainte de prima parte, dar poziționată în volum după aceasta.

     Ce reușește Manasia, în afară de a crea un tot unitar, cu un mesaj coerent, dintr-o paletă extralargă de influențe? Să monteze în poezie câteva dintre ideile pe care Allen, cu ilaritatea-i extrem de serioasă, le-a fixat in Deconstructing Harry.

*Ștefan Manasia, Supremația culturii bonobo, Ed. Charmides, 2013