Câine de periferie

CAP. 1

Ce? Ce-i cu…? Ciulesc urechile și clipesc de câteva ori să mă dezmeticesc. Am visat. Era vară și alergam, pe poteci, prin pădure, deal dupa deal, câmp după câmp, iarba era mai înaltă decât mine și eu alergam fără să obosesc dar nu reușeam să o prind din urmă. Cu o zi sau două înainte trecuse și ea pe aici, mirosul ei îmi umplea nasul, ochii, creierul, de parcă era singura cățea pe care o văzusem în viața mea. Gonisem de dimineața până seara, ud până în vârful cozii, plin de noroi și totuși primul, primul, puternic, aruncând cu putere pământul de sub labe spre o haită de jivine fricoase care înghețau de frică dacă mă întorceam și mârâiam la ele. Ce blană, ce suflu, ce vis! Mirosul ei îmi umbla prin cap ca o furnică, ca și dosul ei și picăturile pe care le scăpa prin iarbă și pe care le lingeam ca pe cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată.

Se înserează, e zăpușeală. Ce-aș mai vrea să pot alerga așa. Un purice mi se furișează printre ouă, clănțăn cu dinții după el dar îmi scapă. Mă ling. Mă curăț, îmi ling testicolele și sfincterele. Îmi amintesc de cățea. Ejaculez. O mică baltă mi se face între picioare, o miros și furnica din cap, din vis, din nou începe să miște, încet. Ling și balta și praful de sub ea până betonul nu mai are alt gust decât al salivei mele. Apoi mă întind din toate oasele și mă așez. Încet, ușor, adorm la loc. Adorm.

Cling! Deschid ochii speriat și ascult atent. Cling! Întorc capul să văd de unde vine zgomotul: trei copii aruncă monede într-o gaură, lângă copac. Cling! Cling! Urmăresc încordat fiecare detaliu al mișcărilor lor: corpurile le sunt aplecate înainte, mâinile pleacă de la șold, fac o curbă ușoară, iar când se întind complet, dau drumul monedelor, care descriu o boltă prin aer apoi cad în apropierea găurii, sau înăuntru. Cling! După ce aruncă toți, unul dintre ei se apleacă și culege piesele din gaură, le bagă în buzunar apoi fiecare scoate altele și își așteaptă rândul să le arunce din nou. Privirile și vocile le sunt normale, nu fac nicio mișcare bruscă, nu ridică tonul, nu se prefac. Sunt concentrați. Pare un joc. Nu e cazul să întru în alertă. Adulmec: benzină, iarbă, pișat, praf, un miros slab de mâncare din bloc. Nimic suspect. S-a înserat. Vântul bate mai tare și mai umed, va ploua în noaptea asta. Casc, mă ridic și mă întind, apoi mă scutur cu putere și încep să adulmec împrejur dacă s-a schimbat ceva pe teritoriul meu. Îl marchez din nou.  

Mă întind încă o dată. Aud un zgomot ascuțit în spatele meu. Tresar și privesc. De la primul nivel s-a deschis un geam de după care a apărut Mariana, aplecându-se peste pervaz. Mariana e o femelă cu voce stridentă, slăbănoagă, care se ferește de mine dar se și răstește când mă vede. Acum strigă după unul dintre copii. După Robert. Cel mai mic dintre ei, cu burta umflată și cu țigara în mână. Privesc către copii. Robert nu răspunde. Mariana continuă pe un ton tot mai ridicat. Nu mai înțeleg ce spune dar simt că se enervează, simt cum începe să transpire. Transpirația Marianei miroase mai puternic decât ieri. Robert ia o piatră, o aruncă spre Mariana și sparge geamul, apoi fuge. Masculul Marianei, Ilie, iese cu un furtun în mână. Și ceilalți doi copii fug, Duțu și Bobi. Ilie l-a bătut o dată pe Robert cu furtunul până i-a curs sânge din cur. Robert a emanat atunci frică prin toți porii, dar Robert nu e fricos. Are gânduri ascunse și e imprevizibil.

Da, îi știu aproape pe toți după nume, de la fiecare etaj. Intru în fiecare noapte în bloc să verific dacă au pungi la ușa. Mai demult aveau. Când eram eu mai mic, scormoneam și mâncam din ele. Doar când se inunda blocul și ieșeau veceurile, pungile veneau singure afară. Acum le aruncă direct pe geam. E mai simplu, doar că au mai puțină mâncare. Poate vor începe să le lase și înăuntru, pungi noi, mâncare nouă, pe care n-o aruncă pe geam.

Dintre copii, pe Duțu și pe Bobi îi știu cel mai bine. Ne mai jucam uneori. Fugeam după ei și mă prefăceam că-i mușc, iar ei se prefăceau că mă lovesc. Era distractiv, mâncam împreună, stăteam împreună, era bine. Nu trebuia să mă port cu atâta grijă ca acum, când mănânc de la ei numai dacă lasă mâncarea jos și pleacă. Unui alt câine, Bobi i-a dat de mâncare odată și Duțu i-a legat două conserve de coadă. Apoi a taiat un ardei iute în jumătate și i-a dat cu el. Amărâtul a alergat câteva străzi, s-a frecat de pământ și de iarbă până a început să lase dâre roșu-maronii. M-am apropiat de el, avea ochii injectați. Am lins ce mai era prin conserve. L-am găsit peste câteva zile înecat, cu burta roasă de șobolani. Nu se mai putea mânca din el.

Dar nu numai de asta mă feresc de Duțu și de Bobi. Bobi e bolnav. Miroase deja. Și căcatul îi miroase altfel, și viermii din el, și acele pe care le bagă-n el și le-aruncă. A hoit miros toate. Bobi o să moară curând. Duțu se împerecheză cu Bobi, lângă gardul de beton. De fapt, mulți se împerecheză acolo, nu numai ei. Și Mariana, care miroase a spermă tot timpul, pe lângă transpirație. Mariana se poate împerechea și cu doi masculi în același timp. Câinii nu pot asta. Mariana miroase a spermă diferită. Între picioare, la cur, la gură. Și nu știu cum mănâncă Mariana fără dinți. Dinții sunt totul. Și Ilie miroase. A spermă, a alcool, a urină. La el, sperma e aceeași. Dar ei măcar nu sunt agresivi cu mine, chiar dacă nu le e nici frică. Ei își văd de ale lor, eu de ale mele. Acum, Ilie a intrat în casă, strigând cu furie in direcția lui Robert, care s-a oprit la capătul străzii și și-a aprins țigarea. I se stinsese de la alergătură. E încă tânăr, dar o să fie un mascul puternic. În curând n-o să mai fugă de Ilie, iar Ilie n-o să mai aibă curaj să iasă cu furtunul după el. Va începe să miroasă ca și ceilalți bătrâni din bloc.

Îmi e bine, e liniște, nu sunt sătul dar nici foame prea tare nu-mi e. Mă scarpin, mă uit după câte o mașină care mai trece. Sunt ore în care trec cu zecile, umplând strada de fum, claxonând, parcă ar fi o furtună. Apoi momente ca acum, când de-abia dacă mai vezi vreuna. Mai târziu furtuna va veni înapoi, trecând în sens invers, așa cum se întâmplă în fiecare zi. Dau o tură până în capătul străzii, încet pentru că sunt șchiop. La capăt e un garaj unde un bătrân și un tânăr schimbă roțile mașinilor. Nu înțeleg cum fac asta, nici de ce. Scuipă coji de semințe. Nu mă apropiu, știu că vor arunca cu pietre după mine. Nu mă plac. De fapt, mulți nu mă mai plac de când nu mai arăt ca înainte.

Mă întorc la bloc, s-a făcut seară și vor începe să mănânce, adică și eu voi mânca. Au pornit și muzica. Mă așez pe o bucată de carton și aștept.

A? De unde vine mirosul ăsta? Îmi e foarte cunoscut. Îmi răscolește sângele. S-a întors. Mă înșel? Nu, el e. Îl simt, toată blana mi se ridică. Toată, adică aia care a mai rămas. Îi simt mirosul de la două blocuri, îmi scapă un scheunat și mă piș pe mine în același timp, de frică. Îl cheamă Cositor, sau așa îl strigă ceilalți, și din cauza lui am ajuns așa. Vara trecută mi-a dat pâine stropită din sticla pe care și-o dădeau de la unul la celălalt. Și am mâncat, chiar dacă era amară, că de câteva zile trăisem cu niște oase și-n rest nimic. Nici măcar în pubelele ălea pline cu de toate. Mi s-a făcut rău, mi-am vomitat și fierea, dar am mai vomitat eu. Chiar dacă am mâncat repede niște iarbă, în curând nu am mai putut să mă ridic de jos. M-am zvârcolit de pe o parte pe altă cu limba scoasă printre dinți, cu spumă verde pe tot botul. Pământul îmi fugea de sub picioare și ei râdeau și râdeau tot mai tare, cu cât îmi era mie mai rău. Râdeau și mă stropeau din nou cu bere (am aflat mai târziu că asta băusem o dată cu pâinea) și Cositor mă arăta cu degetul și apoi se ținea de burtă de râs. Dacă aș fi putut atunci, aș fi sărit la gâtul lui și i-aș fi mâncat beregata. Dar eu nu mă puteam ridica de jos și tot mai întunecate și mai neclare se făceau figurile din jurul meu. Atunci a fost ultima dată când mi-am văzut blana. Prăfuita, dar totuși neagră, cu ghemotoace încurcate. S-au pișat pe mine. Ca să se distreze, ca să mă umilească. Și brusc mi s-a făcut o frică groaznică, am simțit că atunci se va termina tot, că și ea, cățeaua, și locul meu, și copacul și iarba și blocul vor înceta să existe. Aveam ochii bulbucați dar nu vedeam nimic în jur, auzeam doar râsetele și claxoanele și cum se strigau unii pe alții. Apoi n-am mai auzit altceva decât propriul meu schelălăit. Am simțit atunci că voi muri. Că n-am murit încă e o pură întâmplare. Cositor a adus dup-aia o sticlă de benzină, a turnat-o pe mine și mi-a dat foc. Mai știu că am sărit în picioare, urlând și am rupt-o la fugă fără să văd nimic, fără să țin cont de tot ce învățasem legat de drumuri și beton și astfalt și mașini. Una dintre ele m-a lovit pe un pod și m-a aruncat în râul de dedesubt. Mi-a rupt picioarele din spate. Cred că m-am trezit a doua zi. M-am târât în niște mărăcini, zgâriindu-mi carnea ce atârna pe mine. Știam că acolo e singurul loc unde ori mor, ori scap. Nu sunt singurul înfometat pe aici și ceilalți, de prin alte cartiere, m-ar fi mâncat fără multă bătaie de cap.  Sânge cald fără efort. Dacă tot urmau să mă mănânce, măcar să fi fost deja mort.

Dar am scăpat. Mai am câteva smocuri de blană pe șold și pe cap. Un picior îmi atârnă, celălalt e strâmb, acum merg cu lateralul înainte. Dar trăiesc, încă trăiesc și mi-e foame.

Iar acum Cositor vine din nou. O vreme nu l-am mai văzut, după ce alții l-au urcat într-o mașină cu multe lumini și l-au dus cu ei. Acum a ajuns înapoi. Aproape că nu-l mai recunosc decât după miros. E mai gras, mai înalt. E mai rău, după mirosul pe care-l emană, de mascul format, matur, gata de luptă. Și vocea îi e mai groasă. Mă retrag repede, adică așa cum pot eu de repede, în spatele blocului, merg până la gardul de sârmă, umplut cu iarbă uscată, sticle cu miros de bere, haine de-ale lor. O dată am avut noroc aici, am găsit într-o pungă doi pui de pisică, morți de puțin timp. I-am înghițit în grabă, fără să mai îngrop ceva din ei. Nu mi-a părut rău, măcar m-am săturat. Carnea le era fragedă și oasele moi, carne adevărată, nu cum o fac ei în apă clocotită, să îi piară tot gustul. Să văd și acum, poate dau peste ceva… Aici nu, nici aici, dincoace nimic, … Aici! e ceva aici dedesubt, doar simt miros de sânge, nu am cum să mă înșel. Dacă scormonesc un pic.. a, așa, am găsit! Tot textile de-ale lor. Sânge închegat, îmbibat. Materialul e lipicios, mi se prinde de bot, molfăi și nu curge nimic. Da, e același cu ce își aruncă ele dintre picioare. Oamenii fac multe lucruri pe care nu le înțeleg. Cum e și ăsta: femelele țin între picioare bucăți din vata asta – după mirosul puternic cred că le țin câteva zile. Apoi vin aici în spatele blocului, și le scot și le aruncă, după care vin alte femele și aleg bucăți dintre cele aruncate și și le pun din nou între picioare. Dar sunt bune în vremuri grele – pe asta care are sânge proaspăt, o să o iau cu mine s-o ascund. Doar să plece ei de acolo, să ies în liniște. Îi aud încă. Ce fac?

Au venit și mai mulți, au sticle, își împart între ei cartoane colorate și hârtii. Fac asta des, ore întregi, după care se bat. Nici cartoanele nici hârtiile nu sunt bune de mâncat. Din același material ca sticlele de bere. Se vor bate din nou. Cel din dreapta lui Cositor e cel mai fricos, îl văd și îl simt. Nu e de pe aici, nu l-am mai văzut până acum. Nici nu e îmbrăcat la fel ca ceilalți, nici nu miroase ca ei și are pielea mai albă. Miroase a parfum și a transpirație înțepătoare iar gura îi miroase a carne stricată. Două pete mari i s-au lărgit sub brațe iar mâinile îi tremură. Îl privesc pe Cositor care schimbă cartoanele din mână cu cele de sub fund. Cositor a învățat odată un alt cîine să recunoasca figurinele de pe cartoane și să latre când alții primeau din pachet un anumit fel din ele. Până s-au prins. S-au certat dar s-au împăcat până la urmă. Oricum, au omorat câinele.

Brusc, străinul se ridică în picioare și o rupe la fugă. Cositor și alți patru se ridică la fel de repede și pornesc după el, răsturnând lăzile pe care stăteau. Îl prind repede, îl trântesc la pământ, îi astupă gura și îi răsucesc mâinile, deși străinul se zbate și încearcă să scape. Cositor scoate ceva scurt și ascuțit din buzunar și îl înfige de trei – patru ori în străin, apoi toți cinci îl mai țin o vreme imobilizat până nu mai mișcă. O femelă iese la geam, privește scurt apoi intră și închide fereastra. E liniște. Strada se umple de praf și miros de sânge. Nu trece nicio mașină. Cositor îl dezbracă pe străin fără grabă, îl descalță, apoi îl iau toți de mâini și de picioare și îl aruncă în niște boscheți, în spatele unor stâlpi imenși de beton între care, ici-colo, mai rămăseseră bucăți de zid. Cei cinci se întorc la bloc cu lucrurile străinului în mâini, strâng lăzile pe care au stat și intră. Începea ploaia.

Mă duc unde l-au aruncat pe străin. Nu murise, dar nu mai avea mult. Îl miros, îl ling pe față. Îmi miros și cicatricile, apoi mă așez să-l privesc. Avea trei găuri în abdomen și capul spart. Din dreptul boscheților mai apare un caine. Se apropie atent, adulmecă și începe să lipăie la sânge. Muribundul mișcă, încearcă să-l îndepărteze. Câinele mârâie și sare direct la gâtul lui, mușcând și scuturând. Îl termină repede. Mă apropiu mârâind. Ajunsesem primul. Fulgerător, câinele se întoarce și își înfige colții și în mine, deschizându-mi o rană mai veche, o arsură cu puroi. Mă tăvălește prin praf dar mă lasă și revine la mort, începând să tragă cu dinții de pielea gâtului. Fug schelălăind, așa schilod cum sunt. Teritoriul ăsta se pare că nu mai e al meu de acum. Chiar dacă am crescut aici, țin mai mult la pielea mea decât la blocul ăsta. N-am ce face decât să plec și să-mi încerc norocul în alte părți din oraș.