Din Solenoid

   „Ce sens are să mă gândesc la infinita neființă care urmează? Îmi voi întuneca viața degeaba. Mai am ani buni până acolo, mă pot bucura deocamdata de lumina asta binecuvântată, de luna plină ridicându-se peste pădure, de funcționarea discretă a vezicii mele biliare, de ejaculările mele în pântece fericite, de roadele muncii mele, de buburuza ce mi se suie pe vârful degetului ca să-ntindă acolo aripi mototolite de celofan. Nimeni nu știe ce va fi dincolo de mormânt. (...)

   De vreme ce exist, de vreme ce mi s-a dat șansa imposibilă a ființei, (...) fără-ndoială că sunt un ales. (...). Și sunt pentru a doua oară ales pentru că, altfel decât viespea sau crustaceul, pot gândi în spațiul logic și pot construi machete ale lumii în care să mă mișc la scară redusă și virtual, pe când brațele și picioarele mele se mișcă în inconcevabila lume reală. Și sunt pentru a treia oară ales pentru că, altfel decât negustorii și instalatorii și războinicii și curvele și clovnii și alte cohorte dintre semenii mei, pot medita în privința alegerii mele și mă pot gândi gândind. Obiectul gândirii mele este mintea mea, și lumea mea se identifică cu mintea mea. Misiunea mea este, astfel, una de arpentor și cartograf, explorator al boselor și subteranelor, al ublietelor și carcerelor minții mele, dar și al Alpilor ei plini de ghețari și ravine. Pe urmele lui Gall, Lombroso și Freud, încerc și eu să-nțeleg colosalul, învălătucitul, imperialul și, până la urmă, inextricabilul nod gordian ce ne umple camera interzisă a craniului, împletit din liță de cânepă, din mătase de păianjen și fire de salivă, din dantelăria obscenă a jartierelor și solzii fini ai lănțișoarelor de aur, din ductul flexibil al volburei și biciul negru de antracit al antenelor de rădașcă.

   Până aici, alegerea noastră e firească și vine ca un dar subînțeles, deși rămâne tot o minune. Dac-aș fi fost scriitor m-aș fi oprit aici și aș fi fost fericit și ultrafericit cu puterea mea de invenție, cu frumusețea și insolitul cărților mele. În definitiv, trăim într-o pușcărie fermecătoare, nu mai puțin magică decât orice ne putem închipui. La sfârșitul vieții aș putea arăta cu mândrie, în urma mea, un șir de romane sau de cărți de poezie ca tot atâtea felii groase și senzuale din pâinea lumii în care am trăit. Să fii uman, să trăiești o viață de om, să aduci în lume noi oameni și noi ființe plămădite de mintea ta, să te bucuri de cele șaptezeci de rotații ale lumii tale în jurul bilei de lavă ce o-nsuflețește - iată ce poate fi numit fericire, chiar dacă e amestecată, în fiecare viață în parte, cu sânge, sudoare și lacrimi. Dar există și o a patra alegere, față de care întreaga literatură a lumii are consistența volatilă a pufului de păpădie.”