Mircea Cărtărescu - Peisaj după isterie

Carnea din shaorma

Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj după isterie (Humanitas, 2017), să-l găsesc pe Cărtărescu și-n altă parte decât în literatură? Răspuns: să zicem că, așa cum ai datoria, ca scriitor, să nu fii robul unei singure formule și să nu te retragi nici în turnul tău beletristic, am și eu, cititorul, obligația să-l iau pe autor integral, literar dar și publicistic. Și asta mai ales dacă sistemul de promovare duduie în spate. OK, doar că se insinuează o  relație love&hate cu acest sistem: pe de o parte, îți dorești ca mașinăria să funcționeze și-n cazul altora așa cum funcționează la Mircea Cărtărescu, și nu doar în beneficiul scriitorilor ci și pentru educarea publicului: învață-l pe om și construiește-i și nevoia de lectură, nu te uita doar la Z-ul contabil în timp ce deplângi cu celălalt ochi puținătatea cititorilor din Ro. Pe de altă parte, poți crede că orice scrie Mircea Cărtărescu, pe bucăți de hârtie sau pe interminabilele lui caiete, pe șervețele sau pe laptop, de la simple notații la fraze infinite și infinit de încârligate, de la idei fulgerătoare la liste de cumpărături sau la rețete de găluște cu prune, poți deci crede că totul e luat cu voluptate de editorul ce, precum stă pescarul pe mal, stă la ușa scriitorului și imediat ce prinde  un text (fie că-i o ditamai știuca, fie doar o fâță), se și grăbește să-l pună între coperti. Merită amintit, oricum, că o altă colecție de articole ale aceluiași M.C. s-a constituit într-o carte și a devenit bestseller în 2004.

Despre articolele cărtăresciene pe teme politice (prima parte a cărții) s-a spus că sunt simpliste, naive, idealiste. Sunt, dar Cărtărescu nu e istoric-politolog, cum e, printre altele, un Sorin Alexandrescu. Și, apropo de bunele și relele oricărui scriitor, nu găsesc în naivitate un principal cusur al textelor. Nu văd un cusur nici în susținerea grăbită, emoțională a unei partide politice sau a unei variante prezidențiale eroice, nici în condamnarea tarelor comunistoido-valahe. Sunt, până la  urmă, prea specifice nouă aceste reflexe, sechele, realități, toți am trecut pe-acolo. Mai degrabă văd un deranj la aceste articole politice în renunțarea la stilul consacrat, aglomerat-decorativ-strălucitor și neînlocuirea lui cu nimic. Fără numele de pe copertă, pare că această primă parte (care dă și titlul cărții) e scrisă de Tudor Chirilă. Aceeași primă parte mai are o problemă, poate și mai mare, care îi aparține, cred eu, editorului. O problemă împărțită-n două: 1) nu e precizat locul publicării: chiar toate au fost în Evenimentul Zilei? Are legătură conținutul articolului cu orientarea ziarului? Întreabă cineva care urmărește romanele cărtăresciene, nu publicistica săptămânală. Ori dacă strângi respectivele articole și le livrezi într-o carte de sine stătătoare, ar fi util să așezi lucrurile corect, complet în context. Și tot de context ține și cealaltă fațetă a problemei: nu e precizat anul publicării, o chestiune extrem de derutantă, fiind vorba de intervalul 2007-2017 în care, Doamne, câte nu s-au întâmplat! Căci, oricât de generală ar fi acoperirea multora dintre texte, când e vorba de atitudini exprimate în și față de un context politic dinamic și aiuritor precum cel românesc, chiar am nevoie să pot pune acele atitudini în conjuncturile reale. De fapt, lipsa anului publicării duce la tendința de a așeza articolele într-o logică cronologică, nereală din moment ce se-ncepe c-un articol din 2017, logică din care nu mai înțelegi nimic – pe cine, de ce, când critică – rămânându-ți doar să te bucuri de stil care, după cum spuneam, nu există. Iau, spre comparație, Cronicile unei societăți lichide de Umberto Eco, unde am frumos o introducere cu explicații utile, ani, șamd.

Partea a II-a și a IV-a a cărții, adică Un popor de Ciorani și, respectiv, Zeul sufocării, reprezintă, asemenea primei părți dar fără accentele politice, o serie de pensées despre evenimente cotidiene, despre Europa, scurte meditații horum-harum în variante ușoare, pliate poate pe tematica, interesul și nevoile de lectură ale publicului respectivului(-elor) ziar(-e).

Mircea Cărtărescu în varianta lui cunoscută e închegată însă în partea a III-a, Scrisori către Luisa, și în ultima, a V-a, Lapis Lazuli. Cărtărescu ne permite în ambele să ne scufundăm în sfârșit în inextricabilele lui canale neuronal-vizionare, să plutim de-a lungul unor fraze câteodată mai lungi de o pagină, peste costisitoarele dar cunoscutele arabescuri textuale și să acoperim, cam cum face iedera cu fațada unei case, terenul realo-imaginar pe care scriitorul îl derulează. O călătorie în Toscana devine un miraj al unui oraș din cele suprarealiste ale lui Calvino (scrisoarea a IV-a către Luisa), coborârea în ruinele Bucureștiului înseamnă intrarea în aceeași, adâncă rabbit hole, (Ruine), improvizațiile și inventivitatea mamei în bucătărie bat lejer orice kitchen show și orice chef (Mere fierte, scoici prăjite).

În fine, până la urmă îi dau dreptate (și apă la moară) tot vicleanului de editor: între a citi și a nu citi tot ce scrie Mircea Cărtărescu, răspunsul este a citi. Că și la shaorma, uneori până să ajungi la carne, trebuie să mănânci o grămadă de pită.