„Virtutea principală a celui care
îndrăzneşte să scrie despre literatură e
onestitatea”
Luminiţa Marcu este doctor în Filologie cu o
lucrare despre revista Gazeta literară (2010, Summa cum
laude, Universitatea Bucureşti). Este asistent universitar
în Facultatea de Litere din Bucureşti din 2005 (colaborator
din 2001), iar în prezent este profesor asociat, lector de
limbă, literatură şi civilizaţie româneşti la Facultatea
de Filologie, Universitatea din Salamanca, Spania.
Între 2010 şi 2014 a fost director adjunct al Institutului
Cultural Român din Madrid, iar între 2007 şi 2010,
consilier de presă al Institutului Cervantes din Bucureşti.
A publicat o carte de non-ficţiune literară, Mansarda cu
portocale (Polirom, 2006), o carte de istorie literară (teza
de doctorat revizuită, O revistă culturală în comunism,
Editura Cartea Românească, 2014), proze în antologii,
traduceri şi numeroase articole în presa culturală şi
cotidiană. Este căsătorită cu scriitorul Adrian Buz şi
trăieşte în Spania din 2010. Publică sporadic, începînd cu
2014, texte de analiză culturală şi politică, în platforma
www.contributors.ro şi pe blogul www.luminitamarcu.wordpress.com.
Robert Şerban: Distanţa dă o perspectivă riguroasă
asupra majorităţii lucrurilor. Trăieşti de 7 ani în
Spania, care e despărţită de România de vreo 3000 de
kilometri. E ceva distanţă… Cum se vede ţara ta natală
din ţara ta adoptivă? Care ar fi tuşele principale ale unui
portret al României contemporane?
Luminiţa Marcu: Distanţa dă o perspectivă, nu
ştiu cît de riguroasă, dar ce e sigur e că distanţa te face
mai patriot. Nefiind nevoit să suporţi zilnic neplăcerile
traiului în Bucureşti, le uiţi destul de repede şi România
se transformă într-o chestiune abstractă, care face parte
indubitabil din identitatea ta şi pe care tinzi chiar să începi
s-o iubeşti. Oricum, începe să te intereseze mult mai
mult decît atunci cînd trăiai şi afuriseai între graniţele ei,
dar e un interes inevitabil la fel de abstract ca imaginea
pe care o ai despre ea din ştiri, comentarii, din ziare sau
reviste, de pe facebook. Nu e o relaţie reală, de fapt, pentru
că e o imagine, atît, o realitate de mîna a doua, filtrată
şi uneori prost filtrată. România se vede de la 3000 de km
ca o enigmă. Constaţi, în Spania cel puţin, că lumea normalităţii
nu era literatură SF, că ea chiar există, că există
măturători de stradă care te salută zîmbind, că există
convieţuire plăcută, că ai drepturi cetăţeneşti, în fine, că
lucrurile sînt chiar ce par a fi şi că nu e nevoie să fii hermeneut
24 din 24 ca să ştii pe ce lume trăieşti şi cine ce
a vrut să spună. Aceste mici minciuni, care merg de la
politica mare, la obsedanta preocupare pentru aparenţe a
românilor, sînt cele care fac din România, pentru mine, o
enigmă. Îţi vine să zici, ca personajul lui Caragiale, de fiecare
dată cînd revii în România sau deschizi ziarele: De
ce, nene Anghelache? Adică de ce atîta efort, atîta energie
risipită, atîta contorsionare? Viaţa e simplă şi poate fi
chiar agreabilă, cu un pic efort.
R. Ş.: Am căutat să-ţi găsesc numele într-o revistă
literară românească. Ori n-am căutat eu unde trebuie,
ori tu chiar nu colaborezi cu nicio astfel de publicaţie.
Dacă nu, de ce?
L.M.: Nu prea înţeleg întrebarea. De ce crezi tu că
ar trebui să colaborez şi de ce ai fost surprins că nu m-ai
găsit în nici o revistă? De pildă, nu sînt şi nici n-am fost
vreodată membră a Uniunii Scriitorilor. Ar fi trebuit să
fiu? E un fel de obligaţie sau de onoare de la sine înţeleasă,
care vine like a horse and carriage cu faptul că te consideri
scriitor? Pentru mine scriitorul e scriitor, că scrie
ficţiune în proză, poezie sau critică, alternativ în timp sau
simultan, scrisul e unul singur şi ştii fără dubiu, de la o
vîrstă fragedă de obicei, că nu poţi trăi fără să scrii, e ceva
aproape visceral, dar niciodată, nici măcar cînd am lucrat
la Uniunea Scriitorilor prestînd o muncă de redactor-şef
la o revistă, n-am simţit imboldul de a cere să fiu membră
USR. Aş zice chiar că m-am ferit, dar sînt poveşti comice,
bune de pus în memorii de bătrîneţe.
A colabora constant la o revistă literară presupune
mult mai mult decît să ai un loc unde să-ţi deversezi
cogitaţiile săptămînale ca să nu uite lumea că exişti. Nu
mă interesează absolut deloc să exist în sensul în care
cred unii scriitori că trebuie să existe, cu prieteni, relaţii,
vizibilitate, lansări, tîrguri, agitaţie, în lumea literară românească.
A fi colaborator constant, plătit sau pro-bono
al unui mediu de presă, presupune pentru mine un acord,
cel puţin în valorile esenţiale, cu acel mediu. Presupune şi
că acea publicaţie îmi asigură suficient confort intelectual
încît să nu practic auto-cenzura din politeţe, indiferent
de subiect. Există reviste sau platforme unde, din cînd în
cînd, mai trimit cîte un text. Sînt locuri absolut onorabile.
Dar totuşi nu simt că aş putea să scriu constant, săptămînvatra-dialog
30
al, pentru că atunci cînd îţi asumi asta, trebuie să crezi că
poţi aborda chiar orice subiect şi orice perspectivă şi nu
vei fi considerat nici extremist de dreapta, nici de stînga
(ideologic vorbind, dar e valabil şi pentru evaluările strict
literare). Sînt un om prea liber şi prea imprevizibil pentru
presa din România. Încă nu m-a contactat nici o publica-
ţie scrisă în româneşte care să promită că mă va suporta
(eventual că mă va şi plăti) şi pe care eu s-o şi cred pentru
o perioadă îndelungată şi cu un contract ferm. Deci, dacă
condiţiile astea nu există, de ce aş insista să scriu? Vorba
lui Caragiale la Berlin, mă simt foarte bine aici unde sînt.
Scriu zilnic. Asta nu înseamnă că trebuie să şi public cu
orice preţ nici zilnic, nici săptămînal, nici măcar o carte
pe an aşa cum văd că fac unii. Cinste lor. Eu, exact ca
Ioan Slavici pe vremuri, care îi citea soţiei şi era fericit,
mă simt bine scriind şi mă simt şi mai bine cînd îmi citesc
textele cei cîţiva prieteni apropiaţi şi le place ce citesc.
Cînd îi place şi lui Adrian, mă simt de parcă m-ar fi publicat
Gallimard sau Mondadori.
R. Ş.: Spui într-un interviu acordat lui Cristian
Pătrăşconiu: „După 1989, compromisul nu iartă”. Eu
cred că exagerezi şi că, mai mult, el, compromisul, te şi...
mântuie. Cel puţin în România.
L.M.: Compromisul e atotcuprinzător în Româ-
nia şi tocmai aici e problema acestei ţări. El înseamnă
supravieţuire şi acomodare, adică ceva ce toţi trebuie să
facem, oriunde am trăi şi orice meserie am avea, dar în
anumite limite. În România nu există limite ale compromisului,
uitaţi-vă în jur şi veţi vedea un scriitor român la
fiecare colţ de stradă dispus să îndure umilinţe inutile,
redundante, care nu ţin de fireasca adaptabilitate, ci de
un fel de viciu, doar în schimbul senzaţiei că e viitorul
recipient al Premiului Nobel. N-o face nici măcar pentru
bani sau pentru avantaje, o face cu speranţa iluzorie cu
care credincioşii medievali cumpărau iertăciuni. Ei cred
sincer că îşi cumpără nemurirea. Compromisul de felul
ăsta, mult peste marginile iertate ale convieţuirii, înseamnă
într-adevăr mîntuire în stil românesc. Vei fi mîntuit
cu toate onorurile posibile, vei ajunge chiar academician.
Dar mîntuire artistică nu vei avea în adevăratul sens al
cuvîntului, nici măcar în cazul în care, cumva, printr-un
noroc, chiar te loveşte loteria Nobelului. În acest sens
compromisul, pentru un artist, e fatal. Mori cu zile şi nici
măcar nu ştii exact de ce. O soartă tristă, aflată la mîna liberului
arbitru al fiecăruia, care nu ţine de nici un blestem
local, ci doar de curajul personal, pe care mai nimeni nu-l
cultivă în familiile româneşti. E o soartă care pe mine
nu mă interesează ca proiect de viaţă şi care îmi produce
milă şi uimire.
R. Ş.: Ai vrut să faci un doctorat despre proza
anilor ’60-’70 şi să arăţi că „împăraţii prozei” acelei
perioade – susţii tu – sunt goi. Chiar aşa să fie sau a fost
o răbufnire de tânăr critic furios?
L.M.: O să te surprindă, dar eu n-am fost un critic
furios niciodată, doar că, în peisajul critico-literar în care
am început eu să scriu în 1997, normalitatea şi spusul
lucrurilor pe nume păreau o treabă atît de excentrică, încît
eticheta de „furios” a venit de la sine. Nu mi s-a întîmplat
doar mie, a fost un şoc produs de mai mulţi tineri
critici care păreau, brusc, că vorbesc altă limbă. Ce limbă
vorbeau de fapt? Păi limba pe care o învăţaseră la începutul
anilor ’90 de la Monica Lovinescu, Ion Negoiţescu,
Eugen Ionescu (îţi aminteşti republicarea celebrului Nu
la tînăra editură Humanitas?). Era libertatea pe care o regăsiseră
în Jurnalul de la Păltiniş (a fost un fel de cartecult
în adolescenţa mea şi cred că nu numai a mea), era,
în momentele, bune, rigoarea pe care o învăţaseră de la
Tudor Vianu (ştiam pasaje pe dinafară din analizele lui la
Eminescu), era visul de a scrie o istorie literară după modelul
istoriei celor trei (Vianu, Streinu, Cioculescu) din
care eu am învăţat literatură română tot liceul. Pentru că
am avut norocul unui profesor extraordinar, pe numele
lui Nicolae Pîrvulescu, un scriitor rafinat şi un profesor
cu criterii excelente. Aşadar, eu, cel puţin, n-am venit la
Bucureşti pusă pe scandal şi pe demolat statui, nici pe departe,
nici măcar nu am o structură temperamentală prea
avangardistă, iar gusturile mele literare private sînt destul
de conservatoare. Doar că învăţasem, de la cei mai buni
maeştri, cu ce se mănîncă literatura şi mai ales înţelesesem
că virtutea principală a celui care îndrăzneşte să scrie
despre literatură e onestitatea. Nu onestitatea trucată din
comunism, nu şopîrlele, nu metaforele şi eufemismele pe
care s-au sprijinit criticii bine-intenţionaţi din comunism
în calvarul lor zilnic, în încercarea, care pe unii i-a costat
libertatea, pe alţii, exilul, de a spune ceea ce ei simţeau că
era de spus. Nu. Mie îmi plăcea onestitatea şi directeţea
criticilor de dinainte şi am găsit acest tip de onestitate
informată, uneori spectaculos de informată, de cultă, de
fină, la doi critici: Ion Negoiţescu şi Monica Lovinescu.
Sînt, dacă vrei, un fel de zei tutelari a tot ce am reuşit eu
să fac în critica literară, puţinul pe care l-am făcut, partea
cea mai bună din acel puţin, de la ei vine. Cînd am scris
despre deplorabila carte a lui Fănuş Neagu, am scris nu
doar din instinct critic, din ceva luciditate teoretică căpă-
tată din cărţi de estetică serioase sau din simplu bun gust
de cititor antrenat, ci şi pentru că am constatat că Monica
Lovinescu credea la fel. Am verificat, am văzut că nu mă
înşel, că verdictul meu nu venea doar din dezgustul faţă
de personajul Fănuş Neagu (e nevoie de precauţia asta
atunci cînd vorbim de scriitori în viaţă, uneori caracterul
omului poate nedreptăţi scriitorul, am încercat mereu
să mă feresc de asta), am văzut că Monica Lovinescu ar
fi fost de acord şi de abia atunci am scris. Deci am fost
departe de a fi un critic furios, am fost unul mai degrabă
ascultător, precaut, doar că îi ascultam nu pe Eugen Simion
sau pe Alex Ştefănescu, ci pe Monica Lovinescu şi
pe Ion Negoiţescu. Fiecare cu idolii lui. Cartea impecabil
asamblată de Cristina Cioabă din cronicile radio ale Movatra-dialog
31
nicăi Lovinescu este, de fapt, cea mai bună istorie literară
a jumătăţii de secol (Monica Lovinescu, O istorie a literaturii
române pe unde scurte, 1960-2000, ed. Cristina
Cioabă, Humanitas, 2014). Pe locul doi se află cele două
volume de Ion Negoiţescu, „Scriitori moderni” şi „Scriitori
contemporani”, şi sper ca Mihai Zamfir să termine
istoria lui. Primul volum e extraordinar, la ani lumină de
jongleriile cu cronici de tinereţe sau comentariile rizibile
pe care alţii le-au publicat cu acest titlu în mod abuziv.
Am vrut iniţial să fac un doctorat despre proza
anilor ’60-’70 pentru că acolo era nucleul canonului stabilit
în comunism. Atenţie, nu mă refer la canonul contrafăcut
complet de corifeii Partidului, acela a murit de la
sine, nu merită să ne mai batem capul cu el decît ca sursă
de umor. Nicuţă Tănase sau poeţii din antologia făcută de
Eugen Negrici s-au dus singuri la gunoi şi acolo vor ră-
mîne, de altfel s-au dus încă de dinainte de 1989, încă de
cînd, la sfîrşitul anilor ’60, s-a pus problema „erorilor”,
„exagerărilor” din primii 15 ani ai comunismului. Miza
după 1989 nu e să mai rîdem puţin de ei şi să ne simţim
revoluţionari. Eu voiam să înţeleg de ce o carte ca „Viaţa
şi opiniile lui Zacharias Lichter” nu era nici măcar în programa
universitară, în timp ce în aceeaşi programă erau
trei romane de Nicolae Breban şi două de Petru Dumitriu.
Ştiu, ne vor explica mulţi că aceşti doi scriitori sînt nişte
titani, în timp ce Matei Călinescu a scris o cărţulie cu
oarecare merite, dar în fine, o cărţulie. Iar mie instinctul,
teoria literară, ceva estetică şi reacţia repetată an de an a
studenţilor îmi confirmă că aşa-zişii titani, cu miile lor de
pagini, nu fac nici cît un pasaj din această „cărţulie”. Orice
pasaj, o puteţi deschide la întîmplare. Ştefan Bănulescu,
de pildă, cu extraordinara lui Carte de la Metopolis,
încă nu e la fel de preţuit, canonic vorbind, ca singurul
Eugen Barbu digerabil, cel din Groapa. Încă vorbim şi
scriem cu un fel de veneraţie despre Zaharia Stancu şi
rizibilul său Desculţ, o carte de o naivitate tehnică şi psihologică
demnă de un elev mediocru de clasa a VIII-a
seral. Adrian Păunescu, un poet promiţător la începuturi,
eşuat apoi în cele mai ieftine artificii lacrimogene, rime
naive de care ar fi rîs şi curcile într-o cultură liberă şi
matură, are statuie în Parcul Icoanei, inaugurată de Eugen
Simion. Nu ţi se pare că reflexul ăsta de a încerca dacă nu
să schimbi acest canon viciat, măcar să-i înţelegi resorturile,
e unul firesc pentru un tînăr care visează un doctorat
în literatura română din a doua jumătate a secolului XX?
R. Ş.: Ba da, e firesc.
L.M.: Eu aşa am simţit atunci şi la fel simt şi azi.
Doar că, din fericire, am cugetat vreo doi ani pînă să mă
apuc efectiv de scris şi mi-am dat seama de un lucru simplu,
pe care ar fi trebuit să mi-l spună conducătorul de
doctorat încă de la început: că era un proiect prea ambiţios,
prea vast, prea puţin articulat, prea puţin circumscris,
riguros, pentru a putea ieşi din el o lucrare de doctorat
valabilă academic. Era o intuiţie acolo bună, cred şi azi,
după aproape 17 ani, că această curăţenie trebuie făcută,
dar era ceva peste puterile unui doctorand. Ar fi ieşit inevitabil
un obiect dezlînat, cam impresionist, cam riscat,
cu eventuale capitole spectaculoase numai bune de creat
polemici prin presa literară, dar n-ar fi fost un doctorat
pe care să mi-l pot omologa, aşa cum s-a întîmplat apoi,
într-o mare universitate europeană. Am scris deci o teză
care descrie pur şi simplu viaţa şi peripeţiile unei reviste.
Înţelepciunea asta i-o datorez adevăratul meu mentor de
la Bucureşti, profesorul Paul Cornea. Am schimbat deci
tema şi am făcut ceva modest, un fel de cercetare de teren,
cartea pe care am publicat-o apoi cred că ar putea
fi cel puţin utilă cuiva interesat să înţeleagă fenomenul
literar în ansamblu al epocii şi e ceva ce nu s-a mai făcut,
e o contribuţie, o pietricică. Cartea are însă multe bube,
pentru că ar fi avut nevoie nu doar de un editor amabil,
ci de unul tiranic, profesionist şi de o editură cu adevărat
academică care să mă fi cravaşat bine, să mă fi pus la
muncă. Lipseşte un indice de nume, lipseşte în continuare,
în ciuda multelor mele corecturi, o structură mai clară,
lipseşte o descriere de tip fişă bibliografică a fiecărui număr,
în fine, lipsesc multe lucruri pe care ar fi trebuit să
le fac. Mai mult, lipsesc vreo cîteva schele eseistice care
ar putea completa datele de teren, adică alte cărţi care
ar deriva firesc din această materie destul de brută, de
descriptivă pe care am încercat eu s-o fac. Poate vor veni
alţii, cu forţe proaspete, eu am dezertat între timp.
R. Ş.: Mai afirmi, în dialogul cu Cristi Pătrăşconiu, că Nichita Stănescu a rămas în istorie – în dauna
unor Petre Stoica, Florin Mugur, Leonid Dimov, de
exemplu – nu fiindcă ar fi avut o poezie mai rafinată, ci
datorită aurei boeme care ar fi funcţionat ca PR. Fraza
ta se bate cu mii de pagini elogioase scrise de sute de
critici literari despre lirica lui Nichita Stănescu. Pe ce te
bazezi când dai un astfel de verdict, în răspăr cu opinia
majorităţii?
L.M.: Păi ar trebui să-ţi răspund, în glumă, ca în
BD în alertă, că mă bazez pe vocea şi talentul meu. Dar
îţi voi răspunde serios că tu ştii, cel puţin la fel de bine ca
mine, că evaluarea poeziei e treabă serioasă, ştiinţifică,
cuantificabilă, asta dacă cel care o citeşte a auzit măcar
de Aristotel. Că butada cu de gustibus e bună doar pentru
săracii cu duhul, pentru oamenii care nu ştiu să desfacă
un text aşa cum se desface un aparat de radio, pentru oamenii
care nu ştiu să explice de ce le place ce le place,
asta dacă au norocul să posede instinct şi să le şi placă
ceva – adică aşa cum sînt majoritatea criticilor români
contemporani. Da, toţi cei trei pe care i-ai menţionat sînt
poeţi categoric superiori lui Nichita Stănescu. Sînt buni,
extraordinar de buni, chiar şi cînd scriu poezie la comandă
politică, iar asta e o probă de foc, să recunoaştem. Au
profunzime, fineţe stilistică, abilitatea foarte rară de a
surprinde insolitul în realitatea cea mai banală şi de a-l şi
traduce în cuvinte, mînuiesc limba română cu o dexterivatra-dialog
32
tate, cu o flexibilitate ce ţine de măiestrie, nu de ucenicie
voioasă, spectaculoasă şi goală. Nichita Stănescu a fost şi
a rămas şi după moarte o prezenţă extraordinară, o personalitate
acaparantă, care se reflectă uneori fidel în textele
lui reuşite, dar e atît, un spectacol, nutreţ perfect pentru
snobii poeziei, care se îmbată jucînd un fel de şah mental
cu versurile lui încifrate. Avem în literatura română şah
de nivel internaţional, dacă asta vrem, la Ion Barbu, şah
de mare clasă, care, pe alocuri, are şi tresărire inefabilă.
Dar Nichita Stănescu e un modernist uşor prăfuit, de
mîna a doua, onorabil ca poet, dar nu mai mult, perfect
pentru strungarii care au devenit critici literari în comunism
şi începînd cu anii ‘60 au vrut să pară şi esteţi rafinaţi.
Niciodată tensiunea poeziei lui nu atinge tensiunea
din aceste patru versuri de Florin Mugur, dintr-o poezie
anti-război, cu siguranţă un grupaj realizat la comandă:
„Şi brusc sunetul prelung al sirenei. Guri de puşcă/ rotunde
ca nişte pupile îngheţate./ Sînge peste care aluneca
simplu zăpada,/ peste care pîlpîia vîntul o clipă”. Un politruc
în Gazeta literară în 1957 a scăpat o mare vorbă, în
timp ce-i înfiera pe poeţii sus-amintiţi, pe atunci foarte
tineri: „cu un asemenea rafinament noi nu avem nimic
în comun”.
R. Ş.: Le predai studenţilor spanioli literatură română.
Mai citesc tinerii iberici? Cum arată viitorul literaturii,
Luminiţa?
L.M.: Oricine citeşte, nu doar studenţii mei iberici,
dacă altcineva ştie să-i deschidă apetitul cu adevărat.
Cititul şi extraordinara satisfacţie pe care ţi-o dă literatura
atunci cînd începi să ştii ce-i cu ea şi cum s-o apuci nu
e o chestie înnăscută. Şi nici nu cred că unii vin pe lume
predispuşi la lectură, alţii, nu. Copiii care au norocul să se
nască sănătoşi, orice copii, de oriunde şi de oricînd, vor
citi dacă văd adulţi în jurul lor citind şi dacă li se citeşte
constant, din primul an de viaţă, dacă apoi sînt duşi de
mînă pe la biblioteci, dacă sînt lăsaţi, mai tîrziu, să aleagă
exact ce vor, chiar dacă tu ai vrea să citească clasicii pe
care-i citeai tu cînd erai mic, dacă sînt încurajaţi şi lăudaţi.
Sigur, şcoala spaniolă asigură completa alfabetizare
de la 5 ani şi obligaţia de a avea carnet de bibliotecă cu
fotografie de la 6 ani, cred că şi asta contează. Abonamentul
la bibliotecă, la reţeaua de biblioteci de stat, excelent
aprovizionate, e un fel de primul buletin în Spania. Apoi,
studenţii care vin la Filologie sînt deja captivi ai viciului
citirii, doar că poate nu le-a dat prin cap să citească, de
pildă, Max Blecher. Eu sînt acolo ca să vorbesc în aşa fel
încît studentul să nu mai rabde pînă la pauză ca să se ducă
să citească Blecher. Dacă nu-mi iese asta, mă simt ca Simona
Halep care a pierdut finala. Dar din moment ce anul
ăsta conduc o teză de licenţă cu o paralelă între Blecher
şi Cărtărescu, scrisă de o studentă care acum doi ani ştia
despre România doar că e o ţară din estul Europei, cîteva
meciuri tot am cîştigat. Viitorul literaturii e chestionat de
2000 de ani încoace şi va fi chestionat încă cel puţin alţi
2000. Nu-mi fac nici o grijă în acest sens. Viaţa e imposibilă
fără meta-viaţă, o ştiau şi cei din peşteri, în neolitic,
cum am putea să fim noi azi îngrijoraţi?
R. Ş.: „Iluzia autorităţii critice e atât, o iluzie,
probabil o moştenire istorică”. Te-am citat. Şi m-am întristat,
fiindcă sunt un om care am crescut cu acest reper,
al autorităţii critice. Chiar nu mai e nici o şansă ca lumea
criticii de specialitate (în muzică, arte vizuale, teatru,
film, literatură etc.) să se… reabiliteze? Ce crezi că
îi produce disoluţia?
L.M.: Toţi am crescut, mai ales în România, cu
repere de autoritate, şi nu doar intelectual vorbind, ci şi în
familie. E o tradiţie înrădăcinată în orice provincie, geografică
sau culturală, e ceva firesc. Şi da, exact cum spui,
autoritatea e necesară, dar e şi benefică doar dacă e una
onestă, cinstită şi responsabilă. Altfel, în loc să clarifice
şi să disciplineze, nu face decît să oprime, să intimideze
şi să descurajeze. Autoritatea, în România cel puţin, şi
în particular în lumea literară, nu au distrus-o vremurile
noi, relativismul postmodernist (deşi a avut un rol), nici
internetul, nici blogurile, nici aşa-zisa incultură a tinerilor
sau vreo fatalitate de orice fel, nici vorbă. Autoritatea
s-a autodistrus prin inconsecvenţă, minciună, prieteşug,
aranjamente grosolane, pentru că a fost slabă, pentru că
a intrat în libertatea de după ‘89 cu dorinţe revanşarde şi
aplicînd, inconştient poate, metodele de impunere pe care
le practicaseră activiştii de partid înainte.
Autoritatea la care visezi tu şi la care visez şi eu şi
orice om care scrie o carte şi aşteaptă să-i fie receptată cu
inteligenţă şi onestitate, chiar şi cînd receptarea e negativă,
nu există în acest moment în România, eu n-o văd,
dacă tu o vezi, sînt gata să mă revizuiesc. Ea ar presupune
consecvenţă, scris de cronici săptămînale în reviste care
să-i asigure protecţie cronicarului după modelul conform
căruia un mare ziar european asigură protecţie jurnaliş-
tilor săi de investigaţie, ar presupune tărie de caracter în
cronicar, suficientă încît să nu facă rabat de la calitate
de dragul prietenilor, apoi presupune cultură şi cunoaşterea
regulilor gramaticale şi ştiinţa de a evita un anacolut,
pentru că altfel, degeaba scrii în deplină libertate într-un
blog, dacă ai comis cinci dezacorduri în pagină, pentru
mine nu mai prezinţi încredere. Un chirurg poate opera
excelent şi totodată scrie ”mi-ar place”, dar cînd o zice
unul care se crede îndreptăţit să-mi comenteze mie cartea,
eu nu mai citesc continuarea, mă opresc la verbul
ăsta care încă e de conjugarea a doua şi revin la ale mele.
Deci, decît să ne auto-iluzionăm că există această autoritate,
şi să fim amabili şi politicoşi cu unii şi cu alţii care
întrunesc întotdeauna o parte din calităţile de mai sus,
dar niciodată toate şi niciodată simultan şi consecvent în
timp, mai bine să recunoaştem că nu prea există şi să sperăm
că va apărea.
Dialog realizat de Robert ŞERBAN
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu