Incomodul necesar

(un text scris mai demult, ar fi păcat să se piardă)

Metode, volumul din 2013 al lui Vlad Drăgoi, a fost un experiment pe cât de reușit, pe atât de bine receptat dar și, așa cum trebuie la o carte care mută granița, de contestat (tot un experiment a fost și primul lui volum, de care însă, în general, se știu foarte puține). În 2013 Drăgoi transpunea fatalities în pastile excentrice și trecea ficțiunea violent-naivă din gaming într-un soi de avertisment textual amoral, de unde s-a și zis că volumul e ofensator – căci lipsea convenția de tip „ăsta e doar un video game”, sau că e manierist – și probabil că era, dar odată asumată împrumutarea șablonului, era de asemenea și ultima problemă a lui Drăgoi. Cu același procedeu al retardării mimate din Metode, Drăgoi lucrează în Eschiva (2015) la un alt material, acela al personajului Vlad Drăgoi. În 2015, așadar, apare un Drăgoi mai sentimental ce-și permite – blindat fiind cu vocea candidă a minorului, cu răspunderea, deci, suspendată – își permite detașarea într-o instanță diferită, psihanalitică. Referințele se schimbă (de la jocuri la filme), poemele se lungesc, are nevoie de spațiu pentru crearea tensiunii și obținerea efectului: bucăți de autobiografie sunt radiografiate în căutarea impulsurilor, în explicarea lor sensibilă și meticuloasă.

Și fiindc-a dat rezultate în Eschiva, Drăgoi continuă, acum, în Sergio Leone, jocul psihanalizei, într-o variantă îmbunătățită. Aș putea spune că adevăratul Vlad Drăgoi acum se livrează, după cum lăsa deja să se întrevadă în 2015. Treptat, în ăștia 4 ani de la Metode încoace, Vlad Drăgoi a trecut de la gaming la regie. Poemele se lungesc și mai mult, devin aproape povestiri iar firul principal urmărit, căci există unul, se întrerupe în divagații (alte fire mai scurte și, cumva, explicative), apoi se reia, se încolăcește cu celălalte, deseori e pe punctul de a se înoda dar cumva scapă, alunecă permenent înapoi în poveste. De oriunde începi lectura acestor poeme maraton (nu zic, e bine totuși s-o-ncepi, vorba aia, de la început), dintre care cel mai scurt are 4 pagini, intri-n plin epic, redat într-o alternanță de perspective lungi/scurte, bătute bine: ba vezi personajul indiferent, neangajat, ba în prima linie, fiert de emoție; ba retrospectiv, povestind de-acum 20 de ani, ba silindu-te să-l ții de mână-n timp ce tocmai scrie ceea ce tu tocmai citești; în fine, îl mai găsești blocat inutil în descrierea unor personaje obscure, dar de fapt creator de avataruri, după cum vei descoperi mai târziu, tot ale lui (bunicul, prietenii, diriginta, țiganul au, în definitiv, trăsături de caracter care formează un referent denaturat pe care Drăgoi încearcă la nesfârșit să-l dribleze). Un imens spaghetti tehnic, ai spune, de unde deci și titlul, explicit.

Stăpân pe formulă până la stadiul în care scrisul pare neglijent, Drăgoi păstrează din Eschiva terenul autobiografic și limbajul sentimental. Faptul că părăsește (aproape) de tot pantomima retardului arată o nesurprinzătoare maturitate: autopastișarea nu poate merge la nesfârșit. Dar, chiar fără retard, el a trebuit din nou să-și găsească o poziție din care poate spune lucrurile rele, tabu, stânjenitoare – pe nume. Și poziția e aceea a permanentei inadecvări și / sau inadaptări. O instanță cumva privilegiată de autist-bufon, cu, din nou, aceeași suspendare a răspunderii (civice, să spunem). La confuzia dintre Drăgoi autor și Drăgoi personaj (și acesta  casant în numeroase fațete de semne opuse) s-a lucrat migălos iar deruta a devenit totală: locul de muncă e real, Dósa, Andriescu, Hose Pablo și întâmplările lor de asemenea. De unde ușori greșești cu gândul că Drăgoi e 100% sincer și cartea e mărturisire-jurnal. Muchia asta subțire, invizibilă aproape, dintre ficțiune și realitate e marele atú al volumului și, după mine, rețeta lui de succes: când personajul e umilit, tu, cititorul ești umilit, când e fricos, laș, mincinos sau melancolic, ești iar acolo, în pielea și în creierul lui. Iar când e crud și dezgustător dacă nu ești cu el, cel puțin îl urăști cu putere. Legat de aversiunea explicită față de țigani, de exemplu, găsim: „țigane, stai, că vreau să simți că mă uit insistent la / tine și eventual să te oprești și să vii să-mi ceri scuze, dar cum / sigur nu o să faci asta, eu sunt acum îndreptățit să te consider / un gunoi, cum e toata specia ta, și nu mă miră că ai slujba pe / care o ai, că ești țigan, și nici pe aia nu știi s-o faci cum trebuie.” Ca să poată sfida acest enorm tabu (ce să mai zic de political corectness, egalitate de șanse, civism, etc etc – pe toate le-a aruncat din avion), Drăgoi și-a mai luat o măsură: a pus aceste vorbe în gura unui alt personaj, dar atenție, acesta, „bărbatul alb” nu le spune cu adevărat ci pare că le-ar spune, după cum îi e interpretată „căutătura” insistent-agresivă.

Dar măsura reală a ororii e dată de altă-ntâmplare, cea cu fosta dirigintă, care va fi nevoită să audă, după 20 de ani (desigur, chestia e o convenție, dacă doamna dirigintă Mihailă e sau nu reală nu ne privește): „zic acum din toată / inima sugi pula dna mihăilă, care ești sigur ieșită la pensie / acum, dar sugi pula și sper să suferi o moarte urâtă, lungă / și rea, (...) și n-o / să-mi fie deloc rușine dacă o să citești tu poezia asta / în care îți zic din nou sugi pula și să-ți fie rușine, om nerăbdător și urât la suflet (...) băga-mi-aș pula în / mă-ta care sigur e moartă și putrezită de multă vreme, / băi profo de doi lei care stai cu un bloc mai sus de mine, / și nu mi-e rușine și nici frică nu-mi e de tine.” De-a dreptul înduioșătoare și anulând cu totul greutatea imprecațiilor de mai sus sunt două lucruri: folosirea formulei respectuoase și încă prescurtate (un gest aproape involuntar) dna, și mărturisirea din final legată nu de rușine, ci de frică. Adică autoritatea fostei diriginte, chiar dacă prescurtată și sub un tir de înjurături, e intactă, ca și sentimentele copilului de atunci, adus în prezent. Cu acel copil, de fapt, intră Drăgoi permanent în ring, trimițându-și subtil personajul omonim în bătaia tirului dar „învestindu-l” în același timp cu cele mai omenești, mai catchy slăbiciuni iar prin aceasta, protejându-l.

Spunerea lucrurilor pe nume, sub auspiciile de mai sus, nu e suficientă, totuși, pentru un volum foarte bun cum e Sergio Leone. Poemele (șapte cu totul) se termină-n pasaje incredibil de lirice, cu trimitere înaltă, ca un respiro generic după ce-ai fost purtat pagini întregi prin angoase și nevroze individuale. Dar acolo, la nivelul solului, Drăgoi a fost atât de atent cu tine încât te-a jucat pe degete cum a vrut el, cu tot felul de cârlige și de catapulte: te-a agățat cu sunete și percutanță frumoasă, te-a-ndepărtat cu trivial, te-a adus iar cu prefăcută stângăcie și cu justificări metadiscursive (pg. 59-60) ca să se refugieze apoi indiferent în pseudo-dicteu automat. Oricum, scuzându-se din când în când (după mine, insuficient de) autoironic, ți-a dat excesiv numai în punctele slabe: cele de care te prefaci că nu ști, dar știi și ți-e rușine. Dându-și, vorba lui Iovănel, singur la operație, ți-a dat și ție.