Pe Marin Mălaicu-Hondrari l-am văzut prima dată (și singura) la librăria Cărturești din Brașov, în compania prietenului său (și poetului) Dan Coman, și prima impresie a coincis cu felul în care mi l-am imaginat după ce am citit poeziile și proza lui. Marin Mălaicu-Hondrari e un fel de copil mare, bonom și zâmbitor, unul dintre cei care încă sincer mai cred în omenesc, prea omenesc, care resping ideea futilității sentimentului, în care, de asemenea, blândețea, ca stare a ființei, predomină. Chiar dacă în inima lui zace un urs grizzly, căci inima aceea e tristă.
În proza în care ne-am mai întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari (Apropierea, Cartea tuturor intentiilor) regăsim izul, influențele, toponimele spaniole, notăm amănuntele autobiografice și-i recunoaștem, în general, candoarea. Însă față de roman, în poeme se ascund anumite secrete - semne sau coduri - care te opresc din drum și scad importanța imediatului, a fugii aiuristice după bun, mult și pe loc, cu mâna pe o carte, ochii pe următoarea și cu mintea la ce ai corecta la amândouă. De unde sunt revelate aceste coduri de această dată? De la două zile distanță de România, în volumul de poezii cu titlul omonim.
La două zile.. se constituie sub forma unei interesante echilibristici între mirosul sărat al mării, străzile înguste și aerul fierbinte, femeia așteptând istovită într-un colț de umbră – într-o amintire ferită de caniculă, și disperarea singuratății, lentoarea și greutatea cărnii, alienare și răbdarea „Străinei”, a cărei umbră îi însoțește pe „morții cei tineri (…) retrași în adâncuri”.
Poemele sunt stufoase, generoase în simboluri, ezoterism, cifre magice sau, uneori, chiar parabole (vezi „Șah prin corespondență” sau trimiterea la șarpele Uroboros). Însă sub ikebana cuvintelor, pământul mustește ba de un tragism melodios ca un acordeon de tango (“ay, mi vida, vida mia”), ba de portretul celui singur în bibliotecă, “cu gândul să-și ia viața”.
Pe alocuri, respectând diferențele de rigoare, seamănă cu Sábato. Limbaj criptic, luciditate, puțină ironie, observație exactă spre științifică, lângă melancolie, suprarealism, romantism. Toate locuind în aceeași rulotă încinsă, peste care veghează “o femeie întinsă pe cer”, sub veșmintele căreia “pândește o știință ineficace”. Marin Mălaicu-Hondrari e crud, dar nu rău – desfăcând femeia în viscere, el desface de fapt sintaxa: “atunci o femeie ghemuită ședea nemișcată / sub mantia albastră cu o carte deschisă / dinaintea sa în măruntaiele sale / păsările cântătoare trăiau în devălmășie cu păsările de mâncare”. Căci pentru iubită, el rezervă două poeme de dragoste – cuvânt vetust în poezia contemporană, folosit cu precauție și eventual în vecinătatea sarcasmului. Pentru Marin Mălaicu-Hondrari “orice femeie ar trebui să umble desculță / la 10 cm deasupra vacarmului”, iar el nu ezită să-i spună te iubesc, ba chiar de două ori într-un vers – ce sfidare a uzanțelor!
Ce nu merge, merge mai puțin sau sună ca o vioara tânără într-o orchestră deja închegată sunt câteva (pre-) potriviri romantice, contrastante cu imaginile exotice sau cu elocința (uneori sumbră a) poetului din Córdoba: ”cu disperarea pe disperare călcând”, ”vorbești și vorbești / ticăie ticăie ceasul”, ”iubirea-mi și zborul tău străbate-vor vremuri”, ”acum moartea redă-ți-o”.
Uneori discursul pare sibilinic, alteori încărcat de dublarea vocii lirice prin intermediul parantezelor (cum, de altfel, tot așa e corectată sau completată această voce). Cu toate acestea, autorul reușește să construiască momente de confesiune directă, simplă, tușantă: ”ce însemna o ora / de pildă ora la care am ieșit să te caut / încă nedeprins cu frumusețile tale / seara când spuneai că va veni iarna / și că oamenii se despart atunci mai greu”.
Ce rămâne?
Un decor care exacerbează simțurile. Tonic, fierbinte, umed și arid în același timp. Colorat și dinamic. Și un personaj lucid, introvertit, contemplativ, care testează rezistența la suferință, care iubește fără jumătăți de măsură (i se aplică mai degrabă acel to fall in love) – până la piele și os, și pentru care, mai ales, definitoriu, scrisul reprezintă ”o modalitate înnebunitoare de a mâna norii pe cer.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu