O oră de călătorie

Alexandru ezită mult înainte să deschidă ochii. Adormise întins pe spate, cu mâna dreaptă sub cap, poziție cu care se obișnuse, fără să știe de ce, imediat după copilărie. Zâmbi în gând când își aminti ce explicație a înfipt ca un steag în trecerea de la dormitul pe burtă la cel pe spate - adolescența. Începuse să-și observe trupul - suficient de atletic față de colegi, fiecare mușchi răspundea prompt la comenzi, parcă mirat de sarcina prea mică ce-i fusese cerută. Fiecare oglindă se lățea și se adâncea ca să-l încapă, mai ales când era singur. Că intuia lucrurile înainte să i le spună cineva, că “promite mult băiatul ăsta” (o remarcă a dirigintei adresată părinților) veniseră ca niște chiriași buni într-o garsonieră cu baie comună și se duseseră fără cine știe ce consecințe. Haine ce-ți rămân mici înainte să le îmbraci.
Diriginta lui murise în ‘98.
O dată cu adolescența Alexandru pierduse ceva prețios. Nu mai vedea ce se întâmplă înăuntrul corpului, deși se concentra și rămânea nemișcat uneori și câte o oră. Înainte-i plăcea să observe lupta dintre celulele bune, roșii, și klingonieni, care de câte ori câștigau își teleportau sub frunte armate întregi și ardeau cu napalm toți elevii ascultători stabiliți acolo. Celulele roșii fugeau ca niște domnișoare dintr-un abator, era o victorie atât de covârșitoare încât Alexandru se palpa în ascuns de frică să nu i se fi schimbat înfățișarea. Când klingonienii dormeau, le îmbrăca pe domnișoare cu salopete și cizme de cauciuc, făcând cu ele exerciții de scrimă și de hipnoză. Și-i reușea câteodată atât de bine că ori se omorau toate între ele ca larvele de viespe ce-și devorează surorile, ori una anume, o brunetă înfășurată în celofan transparent, le hipnotiza pe toate celelalte, care deveneau maleabile ca plastilina. Apoi le fierbea în cerneală și le învăța într-o grădiniță indigo cum să devină pete pe caietele lui. Dar tot klingonienii erau cei mai răi și când proful de matematică, roșu de mânie, îl bătuse pentru o temă nefăcută, Alexandru nu l-a urât, știa că sub fruntea lui bombată orașele sunt incendiate. Ar fi putut să-l ajute, dar n-a făcut-o.
Învățând să doarmă pe spate, se gândise la două variante: ori oamenii își schimbă poziția în care dorm în funcție de vârstă, ori el, depășind frica ce-i chircise trupul, se simțea pregătit să pareze și să răspundă la orice provocare. Ultima îi plăcea mai mult și, nerăbdător, așteptase aproape un an o dovadă, un test, o încercare. Dar Leo n-a mai venit să-i vorbeasca, twin peacks se terminase prea devreme.
A continuat să facă pariuri cu el însuși până pe la 14 ani, ghicind dimineața culoarea luminii din cameră înainte să deschidă ochii. Apoi, de când n-a mai avut insomnii, ora la care se trezea a devenit constantă. Gata și cu măruntele satisfacții date de aflarea exactă a consistenței luminoase prin bucățica de geam. Draperia neagră, dar prea îngustă. De fiecare dată la fel.
Alexandru își auzi respirația cuminte în lumea ce i se scurgea incoloră în fundul orbitelor. Rușinată ca o fetiță, intra rapid în ritm cu gândurile. Știa că e foarte devreme. Demult nu i se mai întâmplase să treacă din somn în starea de completă luciditate fără a mișca genele. Cu mâna dreaptă își atinse urechea stângă, nedumerit, parcă îl mângâia altcineva. Încercă amuzat să ghicească următorul loc în care străina îl va atinge. Ascultă. Niciun zgomot. Cei de dedesubt încă nu s-au trezit. Au și ăștia, de ani de zile, același ritual: alarma, (una oribilă), apa la WC – de două ori, apa la chiuvetă, un schimb zgârcit de cuvinte, indescifrabil.
oare ce-și spun?
De câte ori se întâlnise cu ei în fața blocului, salutau nesolicitat: au venit taxele, s-a scumpit curentul, trebuie să dați bani pentru fond, etc, etc. Care era temeiul zilnic pentru conversația rece, precisă, de dimineață?
poate că-și transmit niște coduri tehnice ori parole sofisticate împotriva atentatelor vecinilor: ăia cu bichonii de la parter, studenții de la 7 care tot timpul stau mai mulți în apartament decât declară sau nebuna (o fi murit? n-am mai vazut-o..) care-i întreabă mereu unde au fost în concediu.
Urma televizorul - vocea feminină, aceeași, te certa, te elogia, te lua martor la evenimente foarte importante. De câteva ori controlase canalele de știri pentru a le viola, chiar și atât, intimitatea. Dintr-un secret sentiment de putere pe care cunoașterea acestor detalii i-l dădea asupra lor, le verifica și poșta.
ce, ei nu intră încălțați?
Dar acum tăceau – ori era prea devreme, ori foarte târziu.
Nici liftul. Neobositul lift. Suspect de liniștit. Când era mai mic bănuia că în timpul nopții liftul se trezește la viață și pornește singur, inspectând fiecare palier. Dacă găsea vreun vecin întârziat, îl pândea ca o felină dintre etaje, cu becul stins, apoi brusc își deschidea ușile, cu limba uriașă îl smulgea din așteptare și îl trăgea înăuntru. Îl devora încet, de viu, în vizuina plină de laptopuri, snowboarduri, trollere, cuptoare cu microunde, plase de la carrfour și tot ce mai rămăsese de la dispăruți. Unul singur auzise că a scăpat, când au reușit să cheme mecanicii la 4 dimineața. Abia l-au putut scoate de acolo, era umflat de apă, se ținea de uși și urla să i se dea drumul înapoi. Dar a murit și ăsta în câteva luni, înghețat pe un maidan la marginea orașului. După 12 el urca pe scări, indiferent.
De afară nu se auzea nimic. Circulație zero, deși blocul e cu un picior în bulevard.
e sărbătoare? mai bine e grevă, încuiați în paturi, verde la hibernare, start.
Numea serviciul exodul oamenilor așezați în locul fără simțuri. Mergea și exodul oamenilor fără simțuri în locuri așezate.
oare, în vis, de ce obiectele nu au miros? disting culorile, beau cafeaua amară, sunt încălțat cu ciocănele de lemn de fiecare dată când merg printre zidurile de tablă ale universității. bănci, colegi, cărți, profesori – toți din tablă galvanizată. dar nu țin minte să fi avut miros, cu toată scorțișoara în care era îmbrăcată profa de engleză azi-noapte.
cât o fi ceasul, e dimineață? acum ar trebui să fie lumină, portocaliu cu gri, e august. ca o pălărie de paie? ca tricoul de pe tine. e primit de la maică-mea, toate cadourile ei vin cu același mesaj. ce mesaj? găsește-ți și tu o fată. și-l porți des? numai când dorm, în timpul zilei se transformă în fustă.
Vru să dechidă ochii, în ultima clipă se răzgândi. O urmă de fior îi trecu de la vârfurile degetelor, prin piept și se opri în sex.
dar dacă nu-i așa? dacă e întuneric beznă? nu se poate, becul ăla nu s-a stins niciodată înainte de 5, iar dacă ar fi 5… ce ar fi? i-ai auzi pe stradă, s-ar trezi ăștia, liftul… să fie, atunci, zi? a, știu, zgomotul. bine, ar putea fi lumină fără zgomot doar dacă te-ai trezi în vis. da, și găsește dup’aia amănuntul anormal, indiciul. niciodată n-am găsit toate deosebirile nici în jocul ăla cu două imagini identice. înseamnă așadar că-i noapte. când vine hoțul, te ia și te bagă în sac. de unde? din cameră. a mea. ba nu-i a ta, dulapul, pereții, patul, totul e negru. uite, veioza – am veioză? – se ascunde după perdea. crede că n-o vedem. stai! din alt motiv se ascunde, iese ceva din tavan. niște degete. ăstea nu-s degete. ai dreptate, sunt rădăcini de brad, miroase a crăciun! curios, cum de... ce anume? am uitat… era ceva important.
Mobila o cumpărase de ocazie, o babă jumate rigidă jumate scârțâind, cu urme de mâini și rahat de molii.
o cumpăr ieftin și ies eu în oraș, decât să vină prefăcuții să stea zâmbind pe vârful scaunului. “ce cosy e la tine”. când dracu’ a mucegăit peretele?
e plină iarnă, e frig, suntem într-o pădure de conifere, totul e alb, cerul e.. de beton? acum ... da. trei țevi groase din care picură apă îl străbat de la est la vest. cred că am amorțit. n-ai amorțit, nu vezi că n-aveți loc? cum au intrat câinii ăștia aici? nu merită să-i faci câini. ascultă-i, vomită arici – nu se poate așa ceva! bine, vomită pur și simplu, ținându-se de piept unii pe alții. sunt bătrâni într-un salon la ortopedie, bărbații au ieșit cu bastoanele la plimbare și femeile țin cârjele ca umbrelele – până le invită cineva la dans o mai bârfesc pe nesimțita aia de asistentă. pe ăla de lângă draperie, întins pe spate, îl vezi? eu sunt? tu, galben bătrân, imobilizat, cu o perfuzie pe care ți-au băgat-o prin obraz – se poate în obraz? – da, primești glucoză amestecată cu morfină, ai scutece să nu faci mizerie. și mi-e frig, mi-au băgat o sondă prin coloană până la coccis. părul ți-a căzut complet, ochii sunt negri și rotunzi, pe gene e lipită o crustă de fier. excelent, acum sunt Sergiu Nicolaescu.
nu, asta prea sună a film, de ce să fie totul atât de morbid? mie mi-e frică de altceva. ce anume? dacă voi constata, la trezire, că sunt închis într-un sicriu? dacă ai fi scenarist, ai muri de foame. se întelege, afară lumea vorbește de scoaterea taxei de poluare, de intrarea Turciei în UE. preotul face repetiția finală – „la numai 23 de ani…“ – ce obicei prost avem – scoatem biografia mortului la regim economic și popa o citește cu prestanța unui prof la examen, cine nu plânge iese-n față. „tu! de când îl cunoșteai pe Alex? cuuum? colegi de generală, onorată asistență!!! și de ce nu ești atent măgarule? închide telefonul! asistența murmura nemulțumită, iar întârziau cu masa. “nu mergem noi să pregătim gustările și dumneavoastră îl puneți să scrie de 50 de ori Tatăl Nostru?”. popa citește întâmplări din copilăria lui Alex și toți izbucnesc în plâns. sicriul e strâmt sau prea plin de flori – la alegere - nu pot mișca mâinile sau picioarele. o eșarfă îmi ține gura închisă – cum am văzut la mamaie când o dor dinții. nu poți să bați dinauntru? nu, căptușeala groasă de pluș îmi înfundă sunetele. dar crește confortul.
Alexandru zâmbea ușor. Sub pleoapele închise ochii urmăreau un meci de tenis. Părul i se ridicase pe mâinile nemișcate.
am citit undeva cum se formează pielea de găină. oare la Mann? oare Thomas Mann avea găini?
Știuse de când o cumpărase că pătura va fi prea mică pentru doi, dar i-a plăcut modelul.
dac-ai putea deschide ochii acum, ai vedea portocaliu deschis, o zi frumoasă ca un măr copt s-a născut astăzi. puțină ceață dimineața, cât să fie însorit toată ziua, sigur o mână albă a intrat deja pe lângă perdea. o văd, s-a oprit pe tocul ușii, acum se mută spre tavan. ce culoare moale – aș vrea să mă simt exact ca peretele încălzit în nuanța asta. de ce nu m-am gândit până acum să zugrăvesc așa? ce dispoziție lirică, domnule Perete. ești trist? aș vrea să fie sâmbătă după-amiază. știi că sâmbătă lumina e diferită? îţi decolorează hainele. și crește vânzarea în Mall. mai bine am umbla dezbrăcați. ar fi cea mai bună dintre lumile imposibile. vom umbla goi, vom mânca doar pește cu semințe de dovleac, vom fuma hașis și vom scrijeli toate pietrele cu mesaje pacifiste. vom face spam cu pietre.
Alexandru tresări când, pe neașteptate, o briză rece îi șopti că se va ghemui lângă el mai târziu. O cunoștea din clasa a IV-a, când pentru un 7 la istorie îi vânduse toate “da”-urile pentru următorii 10 ani.
ce e vara?. vara e…un lift verde care nu se oprește niciodată. e o bicicletă legată de mâna unui student amorțit pe terasă. vara e ultima bere și ultimul taxi. da’ berea ce e? un autobuz ruginit cu rezervorul plin de nisip. „theee blue buuus is callin‘ uuuus, theee blue buuuus is caaallin’ uuuus, driver, where youuu’ taken’ us?” termină cu moșii ăștia, prietene! stai, știu! berea e de fapt o cale ferată cu traverse fosforescente. după o călătorie lungă șinele se unduiesc ca șerpii de apă prinși sub pavaj. și tu ai călătorit? da. o dată, de ziua mea, mergând 3 ore cu trenul spre Ploiești, dar până la urmă am fost dat jos și am adormit într-o cameră mare, cu multe scaune strâmbe de lemn. și altă dată la un concert unde DJ-ul a stat toată noaptea ascuns în spatele boxelor iar eu m-am plimbat pe un câmp, printre picioare de plastic prinse cu cârlige pe sfori. iar când te-ai trezit ți-ai amintit că nu ai plătit facturile. “în caz că ați achitat sumele de mai sus vă rugăm să nu luați în considerare această notă. vă mulțumim”. atunci dragă companie, și noi îți mulțumim că exiști și că ne dai un sens. apoi clienții corecți, fraierii, rup bucăți mari de carne de pe ei pe care le dau unor elefanți invizibili îmbrăcați în costume, acoperindu-și cu carduri de fidelitate coastele dezvelite. unii încearcă să-și lipească carnea între ei, însă nu se potrivește, doare ca naiba și trebuie să dea o doză suplimentară pe calmante și să plătească penalități de obrăznicie.
atunci e mai bine să rămânem în pat sau cum să ajungem la destinație?ar putea cineva să facă asta?
orice om ar putea să nu mai deschidă ochii, să nu mai trăiască nici o oră fără întuneric. începând de când? de acum. eu nu renunț la cărțile mele, la covoare colorate, la fotografii. nu refuz ziua. dimpotrivă, nu trebuie să o refuzi ci să ghicești dinainte cum va fi, să o transformi, să o convingi. adică să-i distrug posibilitatea. nu, ci să determini primul fir de lumină să intre când și pe unde trebuie, să-i predefinești nuanța, mirosul, vârsta. a cui vârstă? dacă tot întrebi, a ta. tu mai știi câți ani ai? sau cum arăţi?
Ochii lui Alexandru alergau fără încetare. Pe obraji se întindeau cearcăne vineții, lăsând pielea întinsă și lucioasă. Părul, gâtul, pieptul erau lac de transpirație. Cearșaful se înverzise, vârtejuri mici de praf alunecau pe podea. Mâinile cu unghii lungi, răsucite, se înfipseră una în picior, cealaltă în ceafă, fără să sângereze. În afară de ochi, o singură mișcare: pulsul. Dilatări și contracții se citeau în stomac, strangulat ca o cicatrice de bisturiu. Alexandru respira rar, cu pauze lungi și un șuierat ușor asincronic, parcă ar fi împărțit patul cu un frate astmatic. Pieptul nemișcat, aerul intra și ieșea dintr-o altă cavitate ascunsă sub trupul lui, în pat. În jur, crengi de brad, perfuzii, pagini lucioase, rupte și mototolite, o eșarfă, un cotor de măr.
acum sunt sigur că s-a făcut lumină. acum pot să deschid ochii oricând vreau, chiar și în secunda asta. și de ce nu-i deschizi? crezi că nu pot? deschide-i! poftim!! …
Un miros de amoniac se răspândi în cameră. Era o liniște perfectă.
ce s-a întâmplat? oricum pot deschide ochii când vreau, să mai discutăm un pic. dar foarte puțin, în curând trebuie să ajung la serviciu. o să ajungi și acolo, nu-ți face griji. încă nu s-au stins luminile pe stradă. și nu ai avut niciodată un loc de muncă. cum să nu, mi-au dat 4 metri pătrați într-o clădire și site-uri să le administrez. în plus, amintește-ți de nebunul ăla de șef - știi ce șef sever am – miroase a parfum scump, ascultă muzică franțuzească și are ticul ăla verbal: „ideea este în felul următor“... mi-e teamă că va transforma cei 4-5 pași de la mustrare la concediere într-o singură fandare. șeful tău e un balon mare și alb plin cu baloane mai mici. îl sparg copiii la nunți. tu crezi în continuare că vei dormi vreodată în pat, că ai nume, că există afară? sunt convins de asta, dar acum sunt aici și nu mă mai intereseaza restul.
Afară se făcea lumină; pornise vântul rupând tăblița cu numele străzii. O mașină, una singură, trecu încet, nehotărâtă, prin fața blocului, apoi la fel de încet întoarse și se pierdu înapoi de unde venise.
ai auzit de ghicitorul în praf? nu. un joc simplu. stropești mașina cu ceară, mergi două ore pe un drum de țară și unești apoi cu o linie punctele care au rămas curate. gata, le-am unit. cine a apărut? Janice Joplin. tunsă scurt, ținută business. ce face? se așează peste mine, are doi clești între picioare. taie, pune într-o ladă frigorifică. îmi îndeasă pe gură o trompă groasă până în stomac, mă hrănește și crește la loc. taie din nou. are o centură cu trofee, ca Winnetou.
Câțiva măturători, îmbrăcați în haine portocalii, sclipitoare, trecură în grup pe sub geam, târând fără niciun chef după ei pubelele goale ca niște guri de canal. Parcă tocmai își predaseră bijuteriile înainte să intre la Dachau. Din ochii lui Alexandru, înghesuindu-se printre pupile și orbite, împingând, ronțăind, agățându-se și deschizând genele, doi viermi mari și albi își scoaseră mai întâi capul, apoi trupurile grele, umflate de nervuri. Cele două găuri întunecate se adunară încet înapoi sub țesuturile strâmbe.
totuși, ce coincidență să ne întâlnim aici. am căutat câteva cartiere și zeci de magazine până să dau de Alexandru – uite ce frumos visează acum. bine măcar că n-arată rău orașul ăsta, doar un pic prea luminos. Alex nu visează, e pe jumătate treaz, nici noi nu mai avem prea mult timp. oricum, am avut mai mult noroc decât tine, mie mi-a ieșit el în cale. aproape ne-am ciocnit la intrarea într-un Irish Pub. ne-am împrietenit imediat, desi atunci eu eram cu altcineva. pe mine m-a găsit el, cred că nu m-a dorit atât de mult. de asta te-a sunat pe tine mai întâi.
crezi că mai avem mult? nu, Alex e aproape la limită și nu poți pleca chiar în ultima clipă.
Brusc, o alarmă sună strident la vecinii de jos.
cheamă un taxi, e timpul.
Alexandru se trezi obosit, cum se întâmpla în fiecare dimineață din ultimele două luni de când se angajase la noul job. Programator. Ascultă o clipă conversația celor de jos, fără să mai încerce să înțeleagă ce-și spun. Era miercuri. Își aminti că trebuie să se îmbrace în costum. o să mă obișnuiesc eu și cu asta. Își dădu jos tricoul în care dormise și i se păru că aude murmure de dezaprobare. Se opri, așteptând măcar o ceartă a celor de dedesubt. Fără success. Renunță la duș și deschise dulapul, unde costumul cel nou își făcuse loc între celelalte haine și îl aștepta zâmbind. da, o să mă obișnuiesc. În spatele lui, din tricoul electrizat aruncat pe pat încă mai săreau câteva scântei minuscule. Lung și îngust, uneori semăna cu o fustă. Se îmbrăcă rapid, mecanic, sorbi câteva guri din cafeaua rămasă din seara trecută, aruncând o privire fugară la ceas. Aceeași buclă de o oră între trezire și ieșirea din casă care dispărea pur și simplu, fără ca Alexandru să realizeze exact ce face în acest timp. Înjură în gând și ieși din apartament. Intră în lift, apăsă P, privi în oglindă și notă în minte că cearcanele nu aveau cum să fie doar de la oboseala nopții precedente. Apoi se gândi dacă azi va ajunge la timp la birou. dacă și acum ajunge “idea e-n felul următor “ înaintea mea, o să-i cer să lucrez de acasă, part time, si dă-l în mă-sa, să-l pupe alții-n cur opt ore pe zi. pe la 12 o să-mi fie foame, de două zile mănânc Snikers la prânz și fumez. trebuie să mă organizez mai bine, să muncesc mai puțin și să păstrez aparențe cât mai bune.
Liftul trecuse demult de parter și continua să meargă, scufundându-se treptat într-un puț cu apă maronie. Gleznele lui Alexandru începeau să se umfle.