Când va veni ceea ce este desăvârșit și Andrei Dosa

Cine a zis că privitul regulat la știri, mai ales dacă sunt aceleași, e inutil? Se vede că el poate naște poezie. E drept, poate nu în imaginația telespectatorilor, ci a martorului lor, copilul, devenit un al treilea personaj, împins într-un plan secund pe lângă viața la televizor și bătălia casnică. Iar poezia se naște și se maturizează după douăzeci de ani de observație. Această imagine minimală, și totuși atât de viguroasă, din universul strâmt al unei familii, e doar una din nenumaratele presărate în interiorul „linoleumului” lui Andrei Dosa. Da, acel linoleum pe care aproape toți am călcat în copilărie. Din volumul de poeme aranjate sub titlul apocaliptic-ironic „Când va veni ceea ce este desăvârșit”, prima parte – „într-un sul de linoleum” – are, dacă nu cea mai mare forță, măcar acel deja-vu care rezonează la nivel individual din eterogenul timpilor morți (dar vii în amintire) ai preaplinului fericitei copilării.
Debutul în poezie al lui Dosa seamănă pe undeva cu o ședință de psihanaliză sau, după cum se exprima un interbelic (și dacă am închide ochii în fața evidentului talent) – pare că are scop terapeutic: „ai mei se uită la știri/de douăzeci de ani/în colțul dreapta-sus al ecranului/pâlpâie cuvântul RELUARE/ne așezam la masă ca o familie/deși niciunul dintre noi nu suportă/să fie văzut mâncând/degajam o vitalitate intolerabilă”.
Construcția lirică din flash-uri mărunte, sau, mai bine zis, din flash-uri asupra unor lucruri mărunte, banale, (dintre care cel putin unul- citiți și verificați- se află în momentul lecturii la distanța unui braț întins) nu e ceva nou. O putem regăsi la aproape orice poet contemporan de la C. Komartin, D. Sociu, la A. Bodiu sau Elena Vlădăreanu, în substanțe mai mult sau mai puțin concentrate. Însă liantul, mortarul folosit de Dosa e altul. Și anume lumea văzută de jos în sus și judecarea, timidă la început, apoi tot mai sigură, lucida și dezinhibată (dar și ca tristă revelație și resemnare) a micro-cosmosului familial, social, feminin: „eram cu mama când a căzut pe stradă/(...)/mi se făcuse rușine cu ea/i-aș fi strigat/ridică-te femeie ce dracu! te vede lumea!/dacă atunci aș fi avut mușchi și umeri tatuați cu sirene/și maria te iubesc/aș fi smuls-o cu brutalitate de pe jos”. Suntem voyeuri la scene pudic-cvasiincestuoase, în fața cărora noi am închide ușa vorbei și a amintirii dintr-o tipica jenă față de semeni, dar pe care Dosa le descuie cu ingenuitatea spectatorului din primul rând: „îi spun mamei că mă doare acolo jos./mă ia de mână și mă conduce la fereastră./îmi scoate chiloții, mă examinează./(...)privește fascinată, lăsată în genunchi./chipul ei este prea aproape./mi-e teamă că aș putea să îi șterg trăsăturile.”
Poezia lui Dosa se rostogolește ușor însă are muchii ascuțite și lasă urme deschise pe unde trece. Nu lipsește nimic, nimic nu e în plus și cel mai important, nu trișează. Iar loviturile vin camuflate în expresii simple ca „trusa de scule”, „funcționar căruia i se rupe de tine”, „de ce nu te-ai despărțit de mama?”, „bucătăria inundată” etc., pe care le resimți la distanță de unu-doua poeme și care te fac să dai paginile înapoi. La sfârșit rămâi cu impresia că ai fi vrut (și putut?) să scrii tu unele dintre poezii, însă fără riscul expunerii la o atât de intensă lumină ce nu lasă nici un colțișor acuns și nici un tabu îmbrăcat.
Partea a doua a volumului – ușa rotativă – adoptă o alta temă, un ritm mai rapid, dar și, pe ici pe colo, un ton mai sofisticat și de aici - mai puțin grav. Pe alocuri superficial (vezi epopeea scobitului în nas, ca o încălzire din care a ieșit întâmplător un exercițiu întreg). În general, aici poezia e mai analitică, mai explicativă, mai „cu teză”, născută din clădirile de birouri, susținută de neobosita ușă rotativă ca de o coloană din care pleacă și vin rapoarte urgente ca un lichid vital. Merită citat: „dumnezeu s-a născut în america/și a uitat sufletele într-un lagăr comunist”.
Ultimul poem închide cercul îmbinând titlul volumului cu denumirea celei de a treia părți: „când va veni ceea ce este desăvârșit/ceea ce este în parte va dispărea”. Într-o revărsare de imaginație și imagini născute unele din altele, din toate timpurile și locurile, fără să te împiedici de vreun contratimp la lectură, vezi un fel de outlaw douamiist luându-și iubita de la birou în stil clinteastwoodian și dinamitând alegoric orice rațiune, orice pattern al lumii existente: „și mânjii cresc îi îmblânzim pe stepele rotunde ale asiei galopează sar peste toate obstacolele puse de minte cartoane imprimate cu logouri obsesii și meme galopeaza pur sânge arabi printre boschetarii cu biciclete portocalii galopează pe strada pustie din bucurești și radu cosașu se uită după ei și știe că nu vor ajunge niciodată la locul unde se fac filmările știe că vor scăpa și vor galopa mai departe ca acei cai de pe caseta lui amelie fabuloasa amelie amestecați printre participanții de la turul franței și genghis khan (...)”.