O poezie pentru angajați. Bravo Buzu!
„Dana, dă-mi o
cerere de demisie.
Nu-ți cer prea
mult, doar o foaie
în care să fie
precizată demisia mea
și numele meu
printat.
Nu vreau să o
semnez, nu încă.
Doar să mi-o
agăț pe perete, ca pe o diplomă de la facultate bine meritată
și s-o
contemplu,
de fiecare
dată când îmi beau berea singur,
sau când
lacrimile aleargă ca niște cai de curse antrenați,
sau când mă
gândesc la Hemingway, Berryman, Plath, Cobain
și toți
ăilalți care și-au spart scafandrul cu mâna lor.
Vreau să stau
ore la rând holbându-mă la ea
ca Pink Floyd
la televizor.
Dana, dă-mi o
cerere de demisie,
Să-mi văd
numele meu tastat cu Caps Lock – e mai sigur așa,
Numele meu să
nu fie confundat sau trecut cu vederea,
s-o văd cum
iese din imprimantă,
să fie reală.
Să o port cu
mine ca un cuțit sau un spray paralizant cu care să mă apăr de
gopnici.
Să-i fac o
gaură, să-i pun o ață și să mi-o agăț de gât
pe post de
totem sau crucifix.
Să o țin în
mână ca pe o iubită și să o plimb prin parc.
Dana, dă-mi o
cerere de demisie,
să pot scăpa rapid,
când
diminețile vor veni ca niște pumni de gopnici,
în față, în stomac, în
tâmple,
să știu că
demisia îmi e pregătită, agățată pe zid
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu