marți, 26 noiembrie 2013

Alexandru Mușina

   Unii dintre critici l-au numit pe polemistul Mușina Gică Contra, alții au spus că poetul Mușina este un depresiv euforic. Fostul lui îndrumător l-a simțit inteligent, bun camarad și descoperitor de talente, colegii lui de cenaclu au găsit în el optimistul de serviciu, rol salvator, infinit altruist dar fantastic de greu dacă spiritul nu este construit din același material. Al lui Alexandru Mușina a fost, așa cum micul univers pe care l-a format în jurul său și oamenii pe care i-a construit au lăsat dovadă. Cu rigoare, disciplină și mult, mult umor.
   Creația lui poetică îndeplinește cu perseverență aceleași condiții. Cu toată aparența spiritului comic în care sunt scrise poeziile și, până la urmă, a atitudinii aparent spontane manifestate de Alexandru Mușina, acesta nu a fost un poet al inspirației, ci mai degrabă, un poet care a depus o muncă acerbă și programatică pentru crearea și promovarea poeziei: „Că poezia nu e un lux, nu e o distracție, nu e nici tovarășa educatoare, ci o formă de înțelegere a lumii, de culturalizare a ei. Și, totodată, a noastră. Că poezia modernă s-a născut nu din capacitatea unor dandys, din nebunia unor pòetes maudits, din setea de scandal a unor zurbagii de avangardiști, ci dintr-o necesitate vitală. Că poezia „e copilul timpului său și, cel mai adesea, mama a sentimentelor noastre”. Iar faptul ca aici poetul vorbește de poezia modernă este cu totul incidental deoarece Alexandru Mușina a crezut cu toată ființa în poezie, a crezut că dacă reușești să faci poezie, restul lucrurilor o să ți se pară mult mai simple.
   Alexandru Mușina și-a asumat rolul de critic, formator și educator. A fost pe deplin lucid și angajat, a fost un căutător al formelor noi, al autenticului și frumuseții palpabile, un observator fin de amănunte peste care se trece cu nonșalanța unei societăți în derivă. Puse unul lângă altul după o rețetă îndelung exersată, amănuntele prevalate din viața prea apropiată pentru a mai fi vizibilă au caracterizat generații, curente, oameni, ideologii.
   Scopul acestei lucrări a fost de a identifica unul dintre instrumentele cele mai dragi, cele mai eficiente și cele mai inteligente pe care poetul l-a folosit din abundență, și anume satira. Or, e greu de diferențiat sau de aplicat această tușă asupra doar a poeziei ori a vieții profesorului, ba mai mult, e mai intim adevărat că ea a fost rădăcina din care s-au hrănit, tumultoase, amândouă.
   Deși a pornit dintr-un grup care revendică această „bășcălie” ca formă a unei voci proprii și a unei independețe culte față de niște zei de ghips greu de urnit, Alexandru Mușina a depășit acest leagăn comod care, între timp, a deviat spre alte direcții și stiluri. Nu a făcut economie de mijloace, vehemente, subtile, grațioase, chiar indecente, nu s-a sfiit în fața ridiculizării violente sau a invectivei.
   Dar acestea sunt excepții, Mușina a fost un spirit mai pătrunzător și mai ingenios de atât. A fost mai întâi poet, cultivat, inteligent, locuitor al unui imaginarium pe care a știut să-l disciplineze, asaltat de viziuni pe care le-a canalizat când și unde a fost nevoie. A fost un arhitect al poeziei, gândind îndelung efectele, „bombănind, dregând, aruncând ce e de aruncat”. Asemănător pictorilor realiști sau romancierilor, a luat o bărbie de aici, o frunte de acolo, a îmbinat elegant o frivolitate din tren cu un mot d’esprit și o urmă de folclor, a scos și  a pus, după voia sa, personaje fantastice lângă torționari comuniști în construcții ample, de cel mai mare efect. Sterilitatea, bănuită ca și consecință a unui caracter prea livresc și analitic, nu a fost un pericol, căci medicamentul autoironiei a fost de fiecare dată înghițit la timp, mai degrabă pentru sănătatea proprie decât pentru plăcerea cititorului.
   Am încercat să analizez în capitolele acestei lucrări, diferențiat, cele mai relevante trăsături ale poemelor mușiniene. Mușina nu a fost un poet care de la un volum la altul și-a schimbat radical stilul, exceptând câteva experimente, de-a lungul unei vieți poetice de peste 35 de ani, astfel încât caracteristici generale se regăsesc în fiecare poem în parte, dozate, precum culorile în lumina albă. Astfel, poezia cotidianului mustește de parodie, subversivitatea trece din poemul manifest în cel de dragoste apoi, de dragul exercițiului, în experiment, ingrediente de epigramă ajung în sonet, acesta la rândul lui respectă perfect forma dar se scurge în intertextualitate și pamflet, și așa mai departe.
   Ludicul, însă, e structura dominantă, chiar dacă pe pârghiile acestuia se edifică o poezie de multe ori înșelătoare, coborâtoare în cele mai ascunse traume sau în cele mai uscate melancolii.
   Iar când Mușina nu mai are de ales, și știe că nu mai are de ales, se întoarce la umorul negru. Revine la satiră.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu