Andrei Dósa - American Experience

   După răsunătorul debut pe care l-a avut Andrei Dósa cu volumul de poeme Când va veni ceea ce este desăvârșit (distins cu prestigiosul premiu pentru debut Mihai Eminescu), sarcina acestuia în a reuși să mențină același nivel nu a devenit deloc una ușoară. A descoperi, a extrage, a spăla cu sârguință la râu și a cizela poezia (și nu numai), înseamnă a crea de fiecare dată o obligație în plus pentru volumul următor.

   American Experience, a doua încercare a autorului, continuă efortul de explorare a unei lumi pe cât de diferită de cea întrezărită într-un apartament la lumina televizorului, pe atât de nesupusă înțelegerii și asimilării. De asemenea, volumul ar putea fi inclus într-un mai lung ciclu de maturizare, începând de la arealul strâmt, domestic dar crud al familiei prinse în sulul de linoleum, intrând fulgurant în superficialele clădiri de birouri și părăsindu-le pentru o spectaculoasă viziune suprarealistă, ajungând acum la conflictul identitar și însingurarea în mijlocul unei mulțimi străine de limbă și mentalitate, suficiente sieși.

   Volumul, atent construit din punct de vedere logic, cronologic, al limbajului și atitudinii care se mulează pe starea, statutul și vechimea românului aflat la muncă în State, rămâne fidel temei pe care o abordează, formulând astfel o importantă prima diferență față de Când va veni... . Aici avem conturată o poveste cu început („prima zi”) și sfârșit („to jfk please”), construită pe trei vârste, văzută din trei perspective ce coincid cu cele trei părți ale cărții, cu o acuratețe a detaliilor folosită deseori ca remediu împotriva întregului. Tema, a alienării outsider-ului într-o „societate a abundenței” (minunata lume nouă), e bine exploatată și ridică din acest punct de vedere volumul peste primul. Evident, în spatele afișului găsim o Americă bine divizată social, cu indivizi extrem de strict educați și plictisiți în interiorul limitelor lor. Deși Andrei Dósa  depășește acea auzită undeva trăsătură a poeziei românești de a fi de interes local, ștampilată ca marfă est-europeană și tratată așișderea, ceva minimizează forța și expansiunea lirică a acestei experiențe americane. Dar, să vedem.

      Cu prima parte, American Experience, aflăm locul și condițiile de muncă ale personajului – spălător de vase într-un restaurant: „ghemuit lângă mașina de spălat vase / râcâiam resturile prăjiturilor din tăvi / saliva mea era un fel de pre-wash liquid pentru vase / pantalonii îmi alunecau / fesele luminau bucătăria dulapurile ei de inox / hotele înnegrite de fum frigiderele”. Ca într-o ticluită antireclamă, vedem din start răsturnate motto-urile fericite care ne alimentează psihoza emigrării, înțelegându-ne rolul, rostul și prioritățile: „am zis bună și ce faci hello și what’s up / ospătărițelor apoi am renunțat /.../ iar ele / își despleteau părul și se prindeau de mâini / dansau în jurul bacșișurilor babane / în jurul yachturilor insulelor / cluburilor și plajelor în jurul fiilor de șefi”.

      Începutul: poetul e deocamdată curios și fotografiază, copilărește, mica lume prea puțin complicată dar îngrozitor de eficentă a culiselor acestui restaurant oarecare, fără specific, fără vreo calitate, concentrată doar pe bilanțul sfârșitului zilei, pentru șefi și angajați deopotrivă.  Mecanismul  funcționează repede și bine cu primitivul dezinteres al inventatorului de a fi construit această mașină de tocat neselectiv – îți macină mâna scăpată înăuntru la aceeași viteză și standard calitativ. Perversitatea constă nu atât în lipsa instrucțiunilor cât în, dimpotrivă, existența unora legificate cu fervoare religioasă – precum, de exemplu, no man left behind. Românul va găsi până la sfârșitul acestei părți că alternativele  no American left behind și no rich man left behind merg mult mai bine, luate împreună: „cei de aici se gândeau la bani când au murit / ... / aici banii sunt garanția că viața va reîncepe / după ce vor strânge suficienți”. De partea angajaților, pentru echilibru, nici loialitate, nici prietenie, nici altruism nu există. Ce reușește la fel de bine Dósa  este sugerarea modelului  social din restaurant ca fiind o lupă pusă la întâmplare peste modelul întregii Americi, la fel cum o privire atentă peste dolar relevă multe cifre minuscule care formează valoarea bancnotei.

     Starea protagonistului degenerează ușor dar inevitabil, pe măsură ce îi e tot mai greu să se integreze, chiar dacă din timp în timp revine la scopul prezenței lui acolo (salariul, întoarcerea cu niște bani acasă) ca la un refugiu. Chiar dacă mai există și alți români – intrați în același carusel work & travel sau nerăbdători să preia accentul, chiar dacă un joint încearcă să înlocuiască o îmbrățișare. Și dacă numărătoarea zilelor ajută mai puțin, bacșișul, paraii, miarele pot căpăta un sens. Tocmai de aici conflictul interior, care se întâmplă în spatele zilelor de lucru, fără știința mâinilor scufundate în zoaie, rar semnalizat de imaginea fadă din oglindă sau de amintirea făcută din carne a vreunui prieten, tovarăș de skanderbeg: „nu simt textura pielii lor / nu țin minte glumele de ieri / nu am făcut scander cu nimeni / trăiesc cu impresia că ne citim replicile / de pe prompter // îmi lipsesc prietenii / momentul ăla unic / când ne luam la trântă / și ne tremurau brațele / din cauza efortului / scurtul moment când / împingeam cu aceeași forță / când pufneam în râs / uite mă la ăsta! / înainte să încerce vreunul o schemă”.

    Mediul este aproape cazon, disciplina e scrisă cu font mare în fișa postului: „aici se fac corecții zilnice / ca totul la tine să ți se să pară perfect / aici se reglează tonul vocii / coordonatele următorului pas”. N-ai spune că ești in State? Ba da, tocmai în State ești, această politică a controlului scurgându-se nesupravegheat pe lângă promovatele culori ale fericirii americane, subminându-le. Însă e evitată cu atenție căderea în capcanele reflecțiilor etice, ideologice, economico-naționaliste, precum sunt suprimate și viziunile clișeice dinspre sau la adresa vieții de peste ocean. Andrei Dósa  nu ține cu orice preț să ne repete că trăiește o exeriență specific americană (mențiunile apar strict unde economia textului o cere), salvând astfel volumul de tezismul unui alt balcanic deștept. El descrie, aparent candid, ce vede, ce simte, momente decupate din zile alese la întâmplare sau rezumate ale trăsăturilor dominante, cu un acut sentiment al neapartenenței. Desigur, transpare atitudinea lui față de acestea, dar așezată cu grijă, nevinovat, ba într-un final de poem, ba sub câte-un morman de tigăi pe care prăjeala a apucat să se întărească.

    Și, pentru că am ajuns la tigăi, ce altceva în afară de ele ar putea reprezenta cea mai mare oroare a unui spălător de vase într-un restaurant? Cu cât cureți mai repede, cu atât burțile turiștilor „europeni, japonezi, americani” înfulecă mai repede și lupta devine tot mai inegală. Resemnarea cu vidul memoriei în transformare către un vid de tonomat este tot mai aproape: „un singur spălător de vase după-masa / revolta vine în valuri din ce în ce mai mici / în spatele meu flăcările ling hota / bucătarii îmi vor arunca zeci de tigăi / orezul special de la uncle benz / spaghetele lipite de fundul tigăilor / peștele prăjit toate mâncărurile lipicioase pe care / ți le poți imagina resturi fosilizate forez / în adâncimea straturilor geologice de prăjeală / mi-e frică de tigăi”. 

    În mod clar Dósa  a ales ca această primă parte să nu sufere prea multe stilizări, să exprime în mod cât mai autentic, mai viu, decorul și postura marginalizatului, prins într-o muncă tâmpă, fără ieșire, prins într-un proces bine plătit de lentă degradare.

    Partea înâi din American Experience are, cu toate acestea, două minusuri: o ironie prea firavă și, în relație cauzală, uneori o prea enunțată postură de victimă. Ceea ce dă anumitor poeme un ton plângacios, patetic care are un sens major în tematica emigrării, nu însă și în scenariul unui contract de muncă pe patru luni. Exemple: „rugăciunea trupului vibrează în piept, în nervi, în plex”; sau: „ești la bordul unui transatlantic /.../ și nu mai știi / ce să faci cu batista / să o fluturi spre cei ce așteaptă pe mal / sau să-ți ștergi lacrimile / ești înghițit de un val de turiști / înarmați cu aparate foto hărți și mulți bani / care vor să se pozeze lângă statuie / să se urce pe ea / și tu trebuie să le torni apă în pahare / trebuie să speli vasele după ei”; sau, ultima (dar ar mai fi): „te pierzi de tine și nu te caută nimeni / acolo departe / în tine / aproapele meu”.

    Parcă mi-aș fi dorit să aud un: „eram cu mama când a căzut pe stradă/(...)/mi se făcuse rușine cu ea/i-aș fi strigat/ridică-te femeie ce dracu! te vede lumea!/dacă atunci aș fi avut mușchi și umeri tatuați cu sirene/și maria te iubesc/aș fi smuls-o cu brutalitate de pe jos”, din Când va veni... .

    În partea a doua a volumului, Ultimul party cu americani, mai scurtă (deci mai puțin intensă în impresii de-a lungul experienței), încă de la primul poem minusurile enunțate mai sus sunt remediate și eul liric se liniștește, amănunt observabil chiar și din titlurile poemelor. Cauza principală: restaurantul cade într-un plan secundar (sau începe să fie fentat psihologic) iar accentul se mută pe problema socializării (români, americani) și pe observație: „am rearanjat stiva de vase murdare să pară mai puține /... / spălăm strictul necesar / astfel încât nimeni să nu-și dea seama”. Forma și stilul nu se schimbă cu excepția unei fracțiuni de proză inserată la final, care va și face trecerea către ultimul capitolul al volumului. Febra consumeristă, vânzarea corpului și-a minții, detașarea, ușoara ironizare a stas-ului american sunt punctele cheie ale părții. Aici se întrerupe definitiv legătura cu vasele murdare și America pe interior, poetul urmând să devină pentru o lună turist.

    În Nueva York, ultima parte, memoria revine, acțiunea încetinește, poezia câștigă teren și poetul își recapătă suflul bășcălios. Interferențele din primele părți sunt refuzate (un plus) iar personajul, turist în mitul, enormul, cosmopolitul New York, devine un contemplator (așadar o poezie statică, imagistică, miniaturală uneori): „țevi de aerisire în culori psihedelice peste gurile de canalizare 8 milioane de povești hulă puternică pe undele cerebrale (mingle) clădiri îndesate cu explozibil în stare gazoasă încărcătura de lumini detonate la intervale regulate giulgiul de neoane al orașului nu cade niciodată”. Tunelul din bucătăria restaurantului (sau bucătăria din tunel) nu a avut așadar un caracter funest, irumpând într-o poezie concentrată în diferite forme, amestecată ca aspect, exprimare și limbaj precum orașul, pe care încearcă să îl surprindă. 

    Prea scurtă această parte, mai ales aceasta, considerând că subiectul – opus aproape față de cel din prima parte – e foarte ofertant, chiar dacă din alt punct de vedere: Andrei Dósa  nu a admis să se lase derutat și, prin discursul controlat, nu a coborât prea adânc în seducătorul și înspăimântătorul New York, preferând  - după câteva imagini, de detaliu sau panoramice, nu toate fascinante - un colaj poetic ce, bănuiesc, are rolul de a-i transmite indirect impresia. Însă tocmai experiența personală contează, entuziasmul, hoinăreala, pierderea de sine, dezorientarea sau tulburarea în fața marelui oraș.

    Integral, experiența are logică și e bine dusă până la capăt, într-un crescendo și un descrescendo simultane ca intensitate și interiorizare, demonstrând maturitatea poetică a autorului.  Însăși construcția volumului poate avea rolul unei evoluții (nu numai) spirituale: de la observarea muștelor de pe încălțări la contemplarea unui graffiti cu Che Guevara și Bob Marley sărutându-se, de la o muncă îngustă și neîntreruptă la timp pentru cunoaștere, de la un cadru restrictiv și frustrant la posibilitatea oricărei direcții, în fine – de la alienare la stimă de sine.

   Cu toate acestea, American Experience nu are forța primului volum. Experimentele de limbaj sunt mai puține, imagistica mai cuminte, efectele obținute sunt mai facile (ca acel exercițiu al scobitului în nas din Când va veni...)și nu pe deplin asumate, cum ar fi acesta: „fază tare să fie unu care nu cheltuie / niciun dolar în state să mănânce de la alții / să nu plătească chirie să se ducă la supermarket în fiecare dimineață să se dea cu deodorant / în fiecare dimineață cu altul / să se întoarcă în românia și să-și cumpere un logan”.

    Apoi, dramatismul explicit uneori, parcă studiat, nu avantajează poemul: „acceptă totul / ai ajuns sub copitele calului din reclama / la țigările marlboro”, precum inserțiile unor construcții ca „aici e înainte să fi fost cuvântul” într-un scenariu realist îi scad acestuia din verosimilitate.

     Dacă Andrei Dósa  a putut crea imagini fascinante dintr-o ambianță de apartament și un sul de linoleum, dacă a făcut să galopeze prin București „pur sânge arabi printre boschetari cu biciclete portocalii”, ce ar fi putut face cu New York-ul?