Colecționarul

Se zice că oamenii nu țin minte ce le spui, nici cum le spui, ci cum îi faci să se simtă. Apoi, că cel mai ușor îi convingi nu prin argumentație, ci când le ești simpatic, ori când empatizezi cu ei. Cu orice intenții ai folosi cele două metode, ceea ce urmează e ușor de imaginat: un insesizabil efect de necesitate, împletit cu un inefabil al neputinței: pe nesimțite, se naște un colecționar.

Foarte bine, veți spune, auzind această lustruire sofistică a unui adevar banal, dar ce colecționăm? Obiecte? Sentimente? Stări? Mi-amintesc de un venerabil profesor de literatură care începuse să adune călătorii (din nefericire, pornise cam târziu pe acest drum), în schimb, de zeci de ani colecționa vederi (avea peste 8000). Sub ce impuls? Ca suporturi ale amintirilor, ori, poate, mai degrabă ca paliative ale viziunilor și născocirilor închise într-un apartament capitonat cu cărți? Căci și cărțile se colecționează, însă cazul lor impune un tratament mai delicat: greu, în general, să diferențiezi între cauză și efect, extrem de ușor, alteori, când droguri, cum ar fi poezia, cu risc ridicat de colecționare, te lovesc ca nebunia pe câte unul dintre dependenți. Dar rar găsești sinteze ale ambelor instanțe, inițiatorul și colecționarul, pacientul și medicul, experimentatorul și subiectul, sau poetul Mircea Ivănescu și arhivarul Mircea Ivănescu. 

Da, vorbim de poezia ivănesciană (și zic poezia, nu poeziile, căci e una). Trecând peste cele ce s-au spus despre ea privind stilistica, manifestul biografic și poziționarea în generație, poezia ivănesciană e mefientă. Chiar rea, patologică, periculoasă. Căci vrând să-ți faci prea mult bine, ajungi să-ți faci rău, aspirând la o supraluciditate, vei ajunge să desfaci realitatea în fâșii tot mai lungi și mai disparate, neputincioase în a înveli cu certitudini sinele mereu în garda, mereu ferit, mereu bănuitor. Când oricărui gest îi e atribuită o interpretare nouă, stoarcerea, apoi spargerea convențiilor crează o altă semiotică, condamnată la rândul ei la o dinamică neîntreruptă și, de aici, la nesiguranță. Minciuna devine o plasă deasă sudată la noduri cu adevăruri minuscule, cu modelul, dacă nu opus, cu totul încâlcit, dacă ai vedea-o din cealaltă parte (cum ai întoarce pe dos o haină cu un model complicat cusut pe față). Și, permanent, există o cealaltă parte, pe care cuvintele de hârtie nu o rețin, nu o justifică ci, încearcând să o explice, o și (de)formează.

Ivănescu, marele textier, aparent solipsistul, înșelator livrescul, joacă un fel de tetris al trecutului, ale carui piese le răsuceste în fel și chip pentru a umple golurile unui timp ce a fost și este un prestidigitator al prezențelor. Toate acestea sub conștiința clară a scribului ce încearcă să deseneze sentimentele și moartea, perfect convins de ironia și inutilitatea acțiunilor sale.

Dacă în mare dar și în mic limitele cercetării sunt încă îndepărtate, față de efuziunile metaforice contemporane (macro), Ivănescu urcă, nu coboară, în banalitate și imediat (micro) până la rarefierea unor detalii care multora dintre noi ne scapă. Ivănescu colecționează fragmente de viață rămase neîncheiate, cântărindu-le pe talerele unei balanțe care-l minte de fiecare dată: pe talerul autenticității și pe cel al literaturizării.  

Firește, Mircea Ivănescu nu este un poet care se citește doar o dată. Cu atât mai mult cu cât ludicul și intențiile construcției pot prevala ulterior asupra dezolărilor conținutului, astfel încât receptarea poemelor după alte lecturi să se facă exact de-a-ndoaselea.

Dar Ivănescu poate fi permanent redescoperit. Iar responsabil de prezenta împrospătare a poeticii ivănesciene se face de această dată Al. Cistelecan, prin culegerea versurilor într-o nouă antologie intitulată, cu discreția specifică poetului, Versuri*. Și, asemenea antologatorului, rămân cu aceeași impresie exprimată de acesta în finalul prefeței: că-mi scapă apa printre degete.

*Ed. Humanitas.