În țara aspră
a dihotomiilor
Se întâmplă deseori să vorbești
la telefon cu o persoană necunoscută și să-i construiești un anume chip în
funcție de intensitatea, tonul, vârsta, căldura apelantului. Nu rareori rămâi
dezamăgit. Așișderea poți recepta deosebiri frapante între o voce lirică și
purtătorul ei, ba prea scrobit, ba prea exuberant sau prea timid. Chiar dacă
știi că eul liric și eul palpabil, deși au aceeași rădăcină, sunt entități
separate, totuși o faci – încerci să stabilești corespondența. La Andrei Bodiu
și ultimul său volum de poezie, publicat postum, Firul alb – îți iese. Chiar mai mult decât ți-ai fi dorit.
Firul alb, volum
unitar ca stil, adună un ciclu de poeme realiste, concentrate, lucrate pe un
tipar semi-biografic și imagist. Metoda pare a fi aceeași: cotidianul,
locurile, personajele, dialogurile (când există) sunt decupaje din realitatea
imediată, subtil aranjate și direcționate înspre un final – de obicei ultimul
vers – care, sentențios și insolit, recuperează, explică întregul poem. Conform
unui tipic urmat cu acuratețe, Andrei Bodiu pornește în forță, concret, spre un
final imprevizibil și, controlând discursul până la ultima prepoziție, îl
epurează de orice lirism prețios, ascunțindu-l. Efectul textului tare scontat
de poet, fals facil, derutează prin profunzimea unor banalități devenite,
de-atâta timp de când stau în fața ochilor noștri, invizibile. Astfel încât și
poezia se îmbogățește cu o nouă (și totuși, cât de veche) calitate, aceea a
cernelii simpatice: era tot timpul aici.
Ceea ce este mai puțin egal în volum e dat însă de atitudinea
ori mai degrabă de perspectiva din care se face observația. De autoîngăduirea reflecțiilor,
în prima parte mai mult sumbre, deviind apoi înspre ironice și critice. Iar
când nu există viziunea interioară explicitată, Bodiu îngroașă tușele pe
detalii pentru care, cel puțin teoretic, există instituit un blocaj, un
automatism al indiferenței în beneficiul sănătății și al echilibrului.
Macaralele galbene și turnurile de nisip ale lui Bodiu sunt ca animalele mici
împrăștiate pe asfalt, ca aurolacii pe care, de fapt, refuzăm să-i mai vedem. Treptat
sunt surprinse degradarea, îmbătrânirea, resemnarea – ba într-o mână care
tremură anul acesta mai tare decât anul trecut, ba într-o vânzătoare îmbătrânită
în cofetărie – în note intenționat detașate, ca pentru a sublinia o imanență
amorală, o împlinire tristă. Astfel,
poetul pare prins între două lumi: cea prezentă, a devenirii (în care, de
altfel, Bodiu a și excelat) și cea permanentă, a morții, premonitorie, spre care
orice raporturi cauzale se răstoarnă și, până la urmă, converg. Cele două lumi, antagonice, coexistente, fin
despărțite prin acest fir alb, trebuie privite separat, consecutiv. A ți le
însuși concomitent, a le cunoaște limitele – adică a vedea acest fir subțire,
fragil care le desparte, cum face Bodiu, e provocare vecină cu delirul. Să mai crezi în dragoste când „ultimul e din Liebe era aproape rupt”? Să-ți
rămână imaginea lui Tudor luminoasă ca destinație când ești „aproape, în întunericul
de la Augustin”?
Pe lângă acest melanj al realităților
ce se subminează una pe cealaltă, poetul mai practică un joc anistoric, pe cât
de simplu, pe atât de puternic exprimat: transpunerea vieții lui în viețile
altora și viceversa, cu trimitere la îndărătnicile întrebări: o faci dintr-o
curiozitate ce urmează observației (adică dintr-un interes, să-i spunem, științific)
sau dintr-o incapacitate de alegere, dintr-un fundamental inconfort? Firul alb
al lui Andrei Bodiu desparte dar și leagă aceste dualități într-un echilibru stabil
precum un domino pe Podișul Dobrogei. Poetul nu se mai întreabă care e jumătatea
paharului pe care o vede, pentru că el are în față permanent bancomatul atât
argintiu și inocent, cât și cu „mațele fripte atârnând la vedere”.
Un volum cu perspectivă dihotomică, o poezie ascetică în
înflorituri stilistice.
La un alt fel de lectură, fragmentele biografice imortalizate
în poeme se pot clasifica în aspecte reprezentative ale vieții autorului: părinte,
poet, profesor, prieten, teoretician, observator, self-made-man, determinist,
călător – o poezie a ipostazelor vieții.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereMaria Popa, îmi cer scuze, am șters comentariul din eroare (în intenția de a răspunde și de a-ți da dreptate în privința lui A. Bodiu).
RăspundețiȘtergere