duminică, 8 iunie 2014

Andrei Bodiu - Firul alb

           
În țara aspră a dihotomiilor

Se întâmplă deseori să vorbești la telefon cu o persoană necunoscută și să-i construiești un anume chip în funcție de intensitatea, tonul, vârsta, căldura apelantului. Nu rareori rămâi dezamăgit. Așișderea poți recepta deosebiri frapante între o voce lirică și purtătorul ei, ba prea scrobit, ba prea exuberant sau prea timid. Chiar dacă știi că eul liric și eul palpabil, deși au aceeași rădăcină, sunt entități separate, totuși o faci – încerci să stabilești corespondența. La Andrei Bodiu și ultimul său volum de poezie, publicat postum, Firul alb – îți iese. Chiar mai mult decât ți-ai fi dorit.
Firul alb, volum unitar ca stil, adună un ciclu de poeme realiste, concentrate, lucrate pe un tipar semi-biografic și imagist. Metoda pare a fi aceeași: cotidianul, locurile, personajele, dialogurile (când există) sunt decupaje din realitatea imediată, subtil aranjate și direcționate înspre un final – de obicei ultimul vers – care, sentențios și insolit, recuperează, explică întregul poem. Conform unui tipic urmat cu acuratețe, Andrei Bodiu pornește în forță, concret, spre un final imprevizibil și, controlând discursul până la ultima prepoziție, îl epurează de orice lirism prețios, ascunțindu-l. Efectul textului tare scontat de poet, fals facil, derutează prin profunzimea unor banalități devenite, de-atâta timp de când stau în fața ochilor noștri, invizibile. Astfel încât și poezia se îmbogățește cu o nouă (și totuși, cât de veche) calitate, aceea a cernelii simpatice: era tot timpul aici.
Ceea ce este mai puțin egal în volum e dat însă de atitudinea ori mai degrabă de perspectiva din care se face observația. De autoîngăduirea reflecțiilor, în prima parte mai mult sumbre, deviind apoi înspre ironice și critice. Iar când nu există viziunea interioară explicitată, Bodiu îngroașă tușele pe detalii pentru care, cel puțin teoretic, există instituit un blocaj, un automatism al indiferenței în beneficiul sănătății și al echilibrului. Macaralele galbene și turnurile de nisip ale lui Bodiu sunt ca animalele mici împrăștiate pe asfalt, ca aurolacii pe care, de fapt, refuzăm să-i mai vedem. Treptat sunt surprinse degradarea, îmbătrânirea, resemnarea – ba într-o mână care tremură anul acesta mai tare decât anul trecut, ba într-o vânzătoare îmbătrânită în cofetărie – în note intenționat detașate, ca pentru a sublinia o imanență amorală, o împlinire tristă.  Astfel, poetul pare prins între două lumi: cea prezentă, a devenirii (în care, de altfel, Bodiu a și excelat) și cea permanentă, a morții, premonitorie, spre care orice raporturi cauzale se răstoarnă și, până la urmă, converg.  Cele două lumi, antagonice, coexistente, fin despărțite prin acest fir alb, trebuie privite separat, consecutiv. A ți le însuși concomitent, a le cunoaște limitele – adică a vedea acest fir subțire, fragil care le desparte, cum face Bodiu, e provocare vecină cu delirul. Să mai crezi în dragoste când „ultimul e din Liebe era aproape rupt”? Să-ți rămână imaginea lui Tudor luminoasă ca destinație când ești „aproape, în întunericul de la Augustin”?
Pe lângă acest melanj al realităților ce se subminează una pe cealaltă, poetul mai practică un joc anistoric, pe cât de simplu, pe atât de puternic exprimat: transpunerea vieții lui în viețile altora și viceversa, cu trimitere la îndărătnicile întrebări: o faci dintr-o curiozitate ce urmează observației (adică dintr-un interes, să-i spunem, științific) sau dintr-o incapacitate de alegere, dintr-un fundamental inconfort? Firul alb al lui Andrei Bodiu desparte dar și leagă aceste dualități într-un echilibru stabil precum un domino pe Podișul Dobrogei. Poetul nu se mai întreabă care e jumătatea paharului pe care o vede, pentru că el are în față permanent bancomatul atât argintiu și inocent, cât și cu „mațele fripte atârnând la vedere”.
Un volum cu perspectivă dihotomică, o poezie ascetică în înflorituri stilistice.
La un alt fel de lectură, fragmentele biografice imortalizate în poeme se pot clasifica în aspecte reprezentative ale vieții autorului: părinte, poet, profesor, prieten, teoretician, observator, self-made-man, determinist, călător – o poezie a ipostazelor vieții.





2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Maria Popa, îmi cer scuze, am șters comentariul din eroare (în intenția de a răspunde și de a-ți da dreptate în privința lui A. Bodiu).

    RăspundețiȘtergere