Câine de periferie

CAP. 3

În sfârșit îmi merge mai bine. Am bătut multe străduțe și cartiere, am ieșit din oraș și am intrat înapoi, a trecut vara.

Prima data am găsit o bariera pe drum pe unde trecea un tren pe zi. Când se oprea circulația, de la geamurile mașinilor mai tot timpul cădea câte ceva. Nu eram singurul care aștepta închiderea barierelor, dar eram singurul câine. Doi copii mergeau și ei, ca și mine, de la mașina la mașina, doar că ei băteau în geamuri, iar eu doar mă uitam. Femeia care căuta în pubele era mama lor și nu-i lăsa și pe ei să caute ci îi trimitea la barieră, urmărindu-i. Copiii, ce primeau, îi dădeau ei. Eu, ce primeam, mâncam. Dacă ei băteau în geamuri și atrăgeau atenția șoferilor, eu a trebuit să găsesc o altă metodă, dar am învățat repede cum să fac: mă așezam în fund sau umblam cu coada între picioare și scânceam ușor, uitându-mă insistent la cei din interior. Când se uitau și ei la mine, dădeam din coadă și lătram o dată sau de două ori, zgâriind cu ghearele pe asfalt sau ridicându-mă în două labe. Majoritatea lăsau geamurile jos și îmi aruncau din ce mâncau: duciuri, chipsuri, semințe, ce mai aveau. Un adevărat chilipir. Copiilor le dădeau mai puțin, sau nu le dădeau deloc – oricum mi se părea că ei nici nu ar fi vrut să primească ce îmi dădeau șoferii mie. Cu toate astea, tot s-au supărat până la urmă și m-au gonit de acolo.

A trebuit să rătăcesc din nou și o vreme am rămas în jurul unui supermarket, pe care l-am găsit la ieșirea din oraș. Nici acolo n-a fost rău, de fapt pot spune că acolo m-am ghiftuit cu adevărat, cu mâncare adevărată. Exista o intrare prin față pe unde veneau oameni de dimineață până seara și una prin spate unde opreau camioanele. Descărcau marfa repede și plecau să aduca alta. Se grăbeau atât de tare încât scăpau multe pachete pe jos, pe unele le luau și le puneau înapoi în cărucioare dar majoritatea îmi rămâneau mie: pui, porc, pește, carne tocată, pastă de carne, am avut de toate. Nu deranjam pe nimeni, nu-i păsa nimanui de mine, chiar dacă vedeau că mă înfrupt din toate bunătățurile lor. Fiecare echipă avea un fel de conducător, de șef care nu îi lăsa să se odihnească deloc, deci ce timp să mai aibă să mă dea la o parte? Tare bine a fost, chiar mă îngrășasem și începusem să aleg ce îmi plăcea, nici nu mai avea rost să îngrop sau să ascund hrana, credeam că așa va fi viața mea de atunci înainte. Nu aveam de unde să știu ce va urma. Nu a durat mult și au rărit-o cu transporturile iar marfa pe care o aduceau s-a schimbat. Nu mai venea carne, mai mult ouă, iaurturi umflate și alte lucruri pe care nu le înțelegeam. Nici nu mai scăpau pe jos nimic, dar nici nu se mai grăbeau. Acum aveau grijă ca fiecare pachet să ajungă în cărucior, apoi umpleau tot și duceau înăuntru. Au mai fost câteva zile în care au mai scos ceva carne din magazin, au spălat-o cu furtunurile și au dus-o înapoi, dar nici din asta nu le-a scăpat nimic. Tot ce am putut a fost să ling de pe jos apa aia cu gust de carne și de mucegai, apoi n-am mai gustat niciun firicel. Oamenii care intrau și ieșeau s-au rărit și camioanele au încetat să mai vină. Ascultam vântul și adulmecam, dar degeaba. Ajunsesem ca la orice zgomot de motor să mi se umple botul de salivă. Când am simțit miros de șoareci am știut că e începutul sfârșitului: coloniile de șoareci de sub magazin au început să iasă la suprafață, nemaioprite de otrăvurile și capcanele pe care le puneau la început cu sutele. După ziua în care nu a mai apărut niciun om la magazin, nici din cei pe care începusem să-i cunosc pentru ca îi vedeam în fiecare zi, nici dintre străini – care de fapt încetaseră să vină mai dinainte – am mai rămas vreo două zile, așteptând, poate, să se întoarcă toți și să se schimbe totul, așa cum a fost când am ajuns. Dar nu s-a mai întâmplat nimic. Atunci, am plecat și eu. Am pornit-o înapoi, spre centrul orasului.

Vremea a început să se răcească și să plouă tot mai des. După căldurile de peste vară, îmi plăcea la nebunie, mă tăvăleam în noroi și mă trânteam în bălți, ca să scap de pureci. Mă scărpinasem pe burtă din cauza lor până la sânge și acum era o adevarată desfătare. Am început din nou să dau raite prin pubelele din spatele blocurilor pe care, după miros, le găseam cel mai ușor. Însă ceva era diferit față de momentul în care am plecat. Era plin de oameni în jurul lor și nu dintre cei cu care mai eram obișnuit – oameni bătrâni și mirositori, care nu pot alerga după tine. De ei nu mă speriam, știam că nici nu se pot apleca să arunce cu o piatră. Nu, erau oameni de vârste diferite, care scormoneau și nu mai lăsau nimic, și chiar dacă ar fi lăsat nu mă puteam apropia, fiindcă ziua și noaptea stăteau acolo, dormeau între coșuri. Și erau răi, nu-i lăsau nici pe alții, care miroseau diferit de grupul lor, să se apropie, darminte câinii. Am așteptat, am dat din coadă, am scâncit, dar nu i-am îmbunat. Degeaba am căutat mai multe pubele, degeaba am umblat pe mai multe străzi, peste tot era la fel. Adică aproape peste tot – mai erau câteva blocuri ce miroseau a nou, care, chiar dacă nu disting așa bine culorile, vedeam că erau vopsite în contraste mai puternice. Acolo nu erau oameni la pubele, însă coșurile erau înconjurate cu sârmă groasă de care nu putea trece nimeni. Nici în bloc nu se putea intra, își țineau încuiate toate ușile iar când mai intra sau ieșea câte unul, în urma lui cădea ușa grea de metal imediat, blocându-se cu un țăcănit. A trebuit să mai caut, să mai cercetez, am trecut și pe la blocul unde am crescut și unde mi s-au întâmplat atâtea, fostul meu teritoriu. Era părăsit, plin de praf și de buruieni.

Până la urma am ajuns aici, unde stau și acum. E tot ca un fel de bloc, dar are o curte mare interioară și e înconjurat tot cu sârmă. Părea că e printre puținele locuri unde mai e agitație, unde mai sunt oameni care trăiesc și care mănâncă. Am inspectat de câteva ori gardul din jurul lui și am adulmecat cu atenție. Sârma nu avea nicio gaură mai mare și nicio deschidere, cu excepția porții în fața căreia am rămas până seara dar care nu s-a deschis nici măcar o dată. Venea dinăuntru un amestec ciudat de mirosuri, pe care nu-l mai percepusem până acum: fiertură, medicamente, boală, scutece de copii, cenușă și excremente de adult. Ce mă mira era că nu simțeam izul niciunui alt animal din cele care trăiesc împreună cu oamenii, ceea ce în oraș nu se prea întâmpla. Eram așadar singurul câine aciuat pe lângă locul ăla.  Nu-mi dădeam seama ce putea fi.

În noaptea care a urmat am săpat o gaură pe sub gard și m-am strecurat înăuntru, ascultând atent și pândind orice pericol. Încă nu aveam curaj să mă îndepărtez prea mult de intrarea pe care mi-o făcusem, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Vroiam să fiu sigur că pot să o zbughesc înapoi în orice clipă. În interior se aflau două clădiri, una mai mare, cu trei etaje, care ocupa două laturi ale curții, și una mai mică, fără etaj, dipusă în colțul opus. Ambele erau luminate, însă în curte era întuneric și nu umbla nimeni pe afară. Garduri erau și înăuntru, ca un fel de cuști mai mari, pe care erau atârnate tot felul de haine și cârpe cu miros de leșie. Cu mare atenție și trântindu-mă pe burtă la orice zgomot suspect, am mers pe lângă gard până am ajuns în locul de unde pornisem, la gaura mea. Am mirosit-o, nu mai intrase nimeni după mine și nici nu ieșise cineva pe acolo. M-am întors apoi încet pe unde venism, fiindcă în drumul meu dădusem peste un container cu rămășițe, din care venea un miros slab de mâncare. L-am găsit și am început să scormonesc, printre saci, nailon și alte gunoaie umede. Mirosul persista, câte o bucată de material avea urme de sânge ce mă făcea să clanțăn din masele și să mă ling pe bot, dar totuși nu era nimic cu care ai fi putut să-ți umpli mațele. Pereții containerului erau înnegriți de fum și funingine.

M-am îndreptat spre mijlocul curții, privind clădirea mai mare. Dinăuntru se auzeau voci de copii și țipete și, câteodată, câte o voce mai groasă de mascul. La unul dintre geamurile de la parterul clădirii, din care răzbătea o lumină slabă, se vedeau câteva umbre și mișcare. Învins de curiozitate, m-am apropiat de fereastră și m-am ridicat pe labele din spate, să văd ce se întâmplă înăuntru. Un șir de copii, cam de vârsta lui Duțu și a lui Bobi, stăteau aliniați cu spatele la zidul opus locului de unde priveam eu. Erau cam doisprezece copii, slabi, cu buzele vinete, și nici unul dintre ei nu avea păr. Stăteau toti, dezbrăcați, și priveau spre centrul încăperii. Cei mai mici aveau ochii holbați, erau speriați și nu îndrăzneau să se  miște. Cei mai mari însă nu erau deloc înfricoșați, ba chiar aveau priviri încruntate sau zâmbeau. În centrul încăperii, un mascul matur, la fel de slab ca și copiii, se împerechea cu unul dintre ei. Gâtul îi lucea de la transpirație, cu una dintre mâini îl ținea de cap pe cel mic care stătea încovoiat, oasele coloanei vertebrale ieșindu-i prin pielea spatelui. Masculul răsufla greu, cu bale atârnându-i din gură și cu ochii țintă la ceafa copilului, atât de mică încât îi încăpea toată în palmă. Dintr-un colț al încăperii, din umbră, a ieșit un alt mascul, mai tânăr decât primul și cu fața pătată de bube galbene. Se uita fix la bucile băiatului și plescăia din buze. S-a apropiat de copil din față punându-I și el mâna pe cap dar în acel moment m-am desprins de la geam, alert, auzind cum s-a deschis o ușă undeva în lateral. M-am așezat repede pe burtă în spatele unor găleți. Alți doi masculi au ieșit purtând în mâini un obiect învelit în nailon negru, nu prea greu după felul în care se mișcau cu el. Au trecut pe lângă mine fără să mă vadă și au aruncat pachetul în container. Apoi l-au stropit cu benzină – aș fi recunoscut mirosul și în somn – și i-au dat foc. Pentru o clipă, amintirile m-au năpădit – mi-a venit în minte Cositor, berea și mașina care m-a lovit, dar cel mai mult – durerea îngrozitoare a arsurii, atunci când flăcările lipite de mine îmi șfichiuiau pielea. Mi-am lins șoldurile cu grijă, de parcă încă aveam cruste proaspete. Cei doi continuau să privească focul, stropindu-l din când în când cu benzină din niște sticle și ridicând pentru scurt timp flăcările până la înălțimea primului etaj. Un miros înnecăcios de plastic și de carne arsă s-a răspândit în toată curtea și un fum negru a învăluit clădirile. Tot containerul luase foc. Vedeam flama cum se ridică și cum coboară, ba stingându-se în carnea proaspătă, ba întețindu-se de la benzină. Apoi cei doi s-au îndepărtat, aprinzându-și țigări și privind. Nu vorbeau nimic. Am avut timp să-i observ mai bine.  De-abia respirau, horcăind. Mi-am dat seama, când aerul a început să se curețe, că emanau un iz de boală, ca de altfel tot mirosul care plutea prin curte de când intrasem. Da, toți erau bolnavi, și cei maturi, și copiii. M-am mai ridicat o dată și am privit în clădire, pe geam. Se petreceau aceleași lucruri însă cu alt copil. Masculii plecaseră iar copiii se împerecheau acum între ei.

M-am decis să rămân aici. Pentru o vreme va fi mai bine ca la supermarket. Abia aștept să plece de lângă container, nu mai pot de poftă de la mirosul de carne prajită.

Apoi, voi vedea eu mai departe.