Zilele trecute, cu ai mei în mașină, m-a sunat un prieten vechi din București și-n loc de salut a derulat ceva frame-uri explicite
de eliberare sexuală în genul lui von Trier. Car kitul i-a preluat vocea în toate cele 6 boxe, făcându-le
alor mei un color și grotesc film din tinerețea lor în care, vrând-nevrând,
erau actori. Ce-am reușit atunci să debitez ca pseudo-argument a fost că „așa
se vorbește în Ferentari mamă, un cartier amărăștean din București”.
Mi-am adus aminte de episodul de mai sus citind al treilea roman al lui
Adrian Șchiopu, Soldații. Poveste din
Ferentari, construit în jurul unei relații homosexuale dintre un intelectual, doctorand în
manele, stabilit temporar pe Ferentari și un fost pușcariaș în căutare de
JobBuletinChirie, înrudit cu un clan de interlopi.
In extremis, romanul are două feluri de a fi receptat: citindu-se cap –
coadă dintr-un singur salt sau abandonându-se de la al șaptelea rând (unde
apare prima felație), după capcana motto-ului din Babi Minune, poate fragment
dintr-un fost hit. Însă Adrian Șchiopu nu și-a dorit să suprapună planuri epice
și să înnoade în final teme ermetice de anvergura unor mituri și nici doar să
fixeze într-un cadru exotic est-european o iubire imposibilă între doi bărbați.
Romanul nu oferă nici mai mult, dar nici mai puțin din ceea ce promite: o
poveste din Ferentari, cu ramificații în underground-ul bucureștean în funcție
de istoricul fiecăruia dintre cele două personaje, Alberto și Adi.
Alberto (30+) e un smardoi de 120 de kilograme, țigan din clanul lui
Borcan, are-n spate 14 ani de pușcarie și încă face legea cu pumnul în barurile
din Zeicani. Totodată Alberto e un lache de Pepsi slab la minte, în pușcărie fetiță
din nevoie de protecție și excel de zel iar în libertate om de curte al șmecherilor,
cu intenții de reintegrare prin dobândirea buletinului și a unui post de paznic
al copacilor din parc.
Adi ( ̴ 40) în schimb, doctorand pe bani europeni, e un sibian aciuat în
Ferentari pentru documentare dar prezent și la conferințe în Napoli, cunoscut
în lumea mondenă din Centru, din Presă, de pe Facebook. Totodată Adi e o fată
bătrână pasivă și homofobă, pescar de băieți hetero în gară dar cu prietenă
acasă, arhetip al activiștilor sociali din interes (oengiști, stângiști,
anticomuniști, etc) care, superficial ca oricare dintre militanții de blog,
crede că se detașează de ei și-i critică ironic pe măsură ce se refugiază
dintr-o grupare în alta.
Destinele ireconciliabile ale celor doi sunt prinse într-o poveste cinică,
relatată alert, mizând nelimitat pe autenticitate (de limbaj, de situație) până
la forțarea detaliilor care vor crea în final exact ficțunea de care autorul pare
că fuge. Suspansul e șlefuit până la naturalețe, scenele sunt montate și
epuizate rapid, câștigând în ritm însă pierzând din profunzimea observației. Întregul
e dat de personaje episodice memorabile, de intercalări ale mood-urilor
naratorului sau de inserturi istorico-politice. Încercarea antilivrescă de a
îmbina cele două lumi ale protagoniștilor într-o relație are loc parte în
apartamentul sordid închiriat de Adi dar unde Alberto, intrusul, pare a fi
factura dominantă, parte în localuri decente cu lume bună unde raporturile de
putere se schimbă. Aceste jocuri de putere ce cresc în intensitate dar și în
josnicie, șantajul sentimental și incompatibilitatea celor doi inadaptați
transferă de fapt tensiunea în substratul romanului, o dată cu tentativele de
recuperare psiho-sociale într-un mediu exigent cu indivizii din afara
standardului. De aici, explicația metodelor de supraviețuire: poreclele și
caterinca în Ferentari, nick-name-urile
și bloggingul pe net, arta angajată și masca activismului în centrul monden.
Ce i-aș reproșa, totuși, romanului: schematizarea trăsăturilor (deși,
parțial, stilul caricaturistic are farmecul lui), formalizarea, convenționalizarea
unor scene și atenția naratorului spre intrinsec și imediatețe, tocmai în
mijlocul unei lumi profitabil de exploatat la maxim (literar, firește).
În rest, Soldații... e realmente viu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu