Așa să fie? Citatul nu e rău intenționat sau scos din
context, cu toate că în același interviu acordat lui Cezar Paul-Bădescu,
Gabriela Adameșteanu afirmă undeva anterior, despre biografiile scriitorilor,
că „sunt mai frumoase câteodată decât un roman”.
Succesul de vânzare al
Anilor romantici, volumul de memorii semnat de Gabriela Adameșteanu,
dovedește nu doar existența unor evenimente dincolo de literatură dar și gradul
de interes al publicului față de scrierile de non-ficțiune, față de realitate
(la rândul ei, firește, divizibilă în fațete ficționale individuale).
Anii romantici, carte de amintiri neromanțate, gravitează în jurul fulminanților
ani ’90-’91 și surprinde două puncte principale de ramificații: mai întâi cele
3 luni petrecute în America, în cadrul International
Writing Program, cursul de scriere creatoare din Iowa City la care autoarea
participă alături de Mircea Cărtărescu și, pe de altă parte, societatea
românească postdecembristă, ale cărei scene sunt pe rând ocupate de personaje
eteroclite: lideri romantici, „intelectualii lui Iliescu” și cei din opoziție,
anticomuniști mistificatori sau parveniți pragmatici.
Nu este urmată o cronologie sau un „sinopsis”, amintirile
migrează ireal de la un protagonist la celălalt, între lumi antagonice și
totuși contemporane (Iowa City – București), între tipologii despărțite de un
sfert de secol, bașca de momentul ‘89, și totuși, atât de asemănătoare ca
structură (arivism, megalomanie, aroganță) ori ca tehnică de ascensiune socială
(manipulare, intimidare, șantaj). Perfect conștientă de volumul informațiilor
și de riscul încurcăturii în plasa memoriei, autoarea scurtează la maxim
capitolele și ușurează, intercalează lectura: fragmente de interviuri,
reflexii, documentare istorică, arbore genealogic, tensiuni, picanterii,
discuții, culise ale serviciilor secrete, politică, cenzură. Structurarea unui
asemenea bagaj cere un romancier.
Valoarea documentară a mărturiilor este substanțială. Lucidă,
Adameșteanu știe că relatările sunt realitatea ei, nu realitatea. Uneori
îngroșată, alteori trunchiată, eufemistică, maniheistă sau speculativă,
realitatea surprinsă încearcă a fi cea a momentului de atunci și acolo, nu a
prezentului retrospectiv (evident, mai nuanțat, mai tolerant, mai matur).
Onestitatea și modestia acestei intenții sunt cu atât mai mult de admirat cu
cât în prim plan apar nume ca Mircea Cărtărescu, Paul Goma, Manolescu,
Lovinescu, Pleșu, Dinescu, I.P. Culianu, Mihai Șora, ș.a. Unele dintre
personalități sunt incluse în temele fugii și a exilului, a disidenței și a
„rezistenței prin cultură”, a rolului intelectualului în comunism sau a
„literaturii de sertar”, subiecte analizate cu mănuși, dacă nu de-a dreptul cu
scepticism, cu tot potențialul de controversă pe care le ridică: „Pentru mine,
sintagma „rezistența prin cultură” este valabilă doar dacă ne gândim la faptul
că scriitorii și artiștii care au optat să rămână au păstrat cultura acestei
țări, creând opere rezistente la timp, în ciuda presiunilor staliniste și a
marilor privațiuni materiale. Asta nu a însemnat însă o contestare politică
reală. În privința rolului politic al intelectualilor, în genere, sunt tot mai
sceptică. Majoritatea celor plecați nu au ales însă disidența, ci fuga:
rămâneau în Vest după o călătorie, își cereau familiile. Era o emigrație
economică, pentru o viață mai bună, în libertate, pe deplin justificată; dar
cei care din asta își arogă un rol de „revoluționar”, de contestare a
regimului, îmi par în marginea imposturii”.
Actant și spectator,
cu intransigență sau îngăduitoare, Gabriela Adameșteanu aplică asemenea
tratamente de decantare exaltării societății postrevoluționare, neexperimentată
în exercitarea de drepturi și libertăți și cu atât mai puțin pregătită pentru
competitivitatea capitalistă. Anii romantici – cu naivitățile, scandalurile și corupția
lor, cu instituții înființate peste noapte și contabilitatea de sertar – sunt
fotografiați cu ochiul critic al activistului civic și al jurnalistului. Sunt
ani ai experiențelor, nu ai scrierii. Să se fi datorat deceniului în care G.
Adameșteanu a renunțat la scris?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu