Străzi cu poeți

Face întâmplarea să te uiți la o generație de poeți apropiați ca vârstă de a ta și să le apreciezi, cu nerecunoscută părtinire, volumul ăsta, poemul ăla, lectura nu-știu-care, cum (și pentru că) mai demult mureai de satisfacție că praștia ta, pe care ți-a fabricat-o un frate mai mare, e cea mai bună din tot parcul. Desigur, coexistă în capul tău complex de copil sentimente atât de amestecate (vinovați de noua reședință a sentimentelor nu pot fi decât optzeciștii) încât din aceleași ingrediente, spre resemnarea disperată a bucătăriei adulte, ar putea ieși supă cremă de dovleac în loc de lapte de pasăre cu o ușurință înspăimântătoare: azi umbli țanțoș în adidașii fratelui spre invidia prietenilor, mâine te faci galben pe tricicleta lui cu spițe strălucitoare și cauciucuri roșii și îi scrii o cronică sărată, de mai mare dragul stimei de sine și al afirmării. Dar meargă, așa se echilibrează spiritul critic veșnic tânăr cu subiectivitatea, veșnic înfășurată-n pixeli.   

Surpriza vine însă din altă parte. Toată lumea are un frate mai mare iar cine n-are, de un văr măcar să-și facă rost. Uimirea apare când afli că fratele mai mare are și el un frate mai mare, crescut cumva de niște bunici pe care tu nu i-ai cunoscut niciodată. Acest al doilea frate, să-i spunem Iustin Panța, încă de pe vremea când tu erai preadolescent umbla cu mâinile lui îndemânatice în înseși firele generației de care făceam vorbire la începutul poveștii. De exemplu, schimba numele unei fete din Adela Duțu în Adela Greceanu. Îl învăța atât de bine pe un Dan Coman să bea cafea, încât aceasta i-a devenit ultimului, în viață și în texte, fetiș. Pe un Radu Vancu îl ghida înspre lucidele metode ale masacrului și ale mefienței. Mă grăbesc să adaug, pentru a nu crea blocaje mintale, că e vorba de masacru și mefiență față de propriul text. Bunăoară, dar exemplele pot continua, unui Claudiu Komartin i se revela după moarte sub forma unor cruci de neon, tocmai în Coreea de Sud. Firește, teama de răstalmăcire perfidă a sensului mă zorește să completez: Claudiu face de fapt o minunată asociere între limpezimea, claritatea discursului poetic iustinian și strălucirea respectivelor cruci în noaptea asiatică. Sensul ușor mistic al asocierii este calculat și cum nu se poate mai potrivit pentru cel care este amintit cu fericita expresie de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu.

Jocul (nevinovat) de mai sus vine dintr-o târzie descoperire a lui Iustin Panța, o dată cu editarea antologiei Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, gândită de redacția revistei sibiene „Euphorion”. Or a scrie poezie fără a-l citi pe Panța pare, cu toată prețiozitatea afirmației, o distracție puerilă și vanitoasă (aceeași sentință atârna clar în aer și după epuizarea lui Ivănescu), în lipsa acelui frate mai mare care să te apere de patetic, de obscen, de ridicol.

Dar nu mă pot abține să mai scriu puțin, să mai citesc puțin. Să mai ridic ochii din carte apoi, și să privesc în jur. Să văd că destinația obiectelor mele se distorsonează. Ale mele rămân contururile în praf ale unor foste obiecte. Mă ridic de la masă, o găsesc în bucătărie, o întreb, îmi spune că totul este în regulă. Mă întorc în sufragerie, o găsesc la birou, mă întreabă cu cine am vorbit în bucătărie. Care bucătărie? Strângeam în mână fierul de călcat, sigur de concretețea lui așa cum eram sigur că strâng în mână un obiect de putea fi la fel de bine un fier de călcat. Pe stradă au început să încarce indiferenți pubelele, una câte una, fumând fără grabă în zgomotul de relanti al motorului, ca un tors de pisică. Acea pisică cu care obișnuiam să ne întindem împreună în pat, cu ea între noi, jucându-ne de-a realitatea până ne cuprindea somnul. Acum eu nu exist. Acum tu nu exiști. Acum ea nu există. De fiecare dată, la finalul jocului, din trei rămâneau doi. Eu și pisica. Tu și pisica. Uneori, oameni așezați în cerc în jurul nostru, mâncând. În mijlocul nedumeririi noastre și al prânzului lor, era destul să schimb canalul. Să mă plimb, să zapez, să înregistrez vizitatorii ce intrau în scenă, nu toți pe gustul nostru sau al publicului. Dar noi știam că puteam opri oricând jocul ăsta, puteam încuia ușa și elibera pisica, să toarcă și pentru alți trecători.

Ridic privirea din carte. Citisem  /două case/, din volumul Lucruri simple sau echilibrul instabil.

Probabil că acesta este Iustin Panța.

Am locuit pe strada Rahovei fără să știu cine e Iustin Panța. Am locuit pe strada Vasile Aaron fără să știu cine e Mircea Ivănescu. Acum locuiesc pe Carpaților. De mâine mă apuc de treabă.