Despre frumusețe

Mărturisesc că nu am fost un cititor fervent al cărților lui Ion Vianu. Atras de tot felul de luminițe între 50 și 150 de pagini de proză, teatru sau poezie, am căutat cât mai direct spectacolul, apropierea de scenă, emoția. Într-un fel, precum în cazul televiziunii: cu cât mai clar exprimată și mai intensă, cu atât mai eficace. Reflecția? Ducă-se! Dacă timpul e scurt și reacția încă inedită, balsamul bovarico-sentimental e un bun câștigat cu un minim de efort. Nu intră în discuție cât durează, din moment ce perisabilitatea se vădește clar a fi o calitate râvnită în din ce în ce mai multe medii. Aplicarea, așadar, a unei bande cu perioada de valabilitate pe coperta a patra a unei cărți este un viitor nu prea îndepărtat pe care dl Vianu, într-un fel sau altul, îl speculează.

De altfel, în Frumusețea va mântui lumea, o colecție de eseuri publicată în 2015, Ion Vianu imaginează scenarii, abstractizează paradigme dar și explică concepte sensibile, cu un scop principal declarat: orientarea. Mai plastic: un bolid gonește nebunește, noaptea, șoferul – un necunoscut dement, este pe jumătate ațipit iar centurile de siguranță nu funcționează. Argumentul cu care conducătorul mașinii ne liniștește e dat de una dintre cele șase reguli ale lui Cialdini – consensul: ne spune că toată lumea conduce așa. Eseistica lui Ion Vianu are efectul unei faze lungi, în primul rând: încearcă să identifice indicatoare filosofico-etice (tată, îmbătrânire, credință, memorie) și să le diferențieze de cele false sau perimate (impostură, inerție, exces, etc). Survine efectul de frână și, consecutiv, meditația asupra unor teme dintre cele mai eterogene: individul în fața comunității, strategiile în fața unui viitor tot mai imprevizibil, conflictele culturale, etnice, tehnologia. Paleta de interese a scriitorului este largă, de la sociologie, politică, istorie, la cibernetică, psihiatrie, literatură, filosofie. Prin urmare reflecția se întoarce, bolidul încetinește, o înțelegere aparte sau, cel puțin, o nevoie pentru înțelegerea prezentului ia loc înaintea nevoiei de emoție.

Caracteristici anume ale eseurilor sunt limpezimea și luciditatea. Deși baza de documentare e enormă, discursul nu e ostentativ, nici greoi, universitar. I. Vianu, octogenar, încă refuză convenționalismul (cel mai facil de aplicat), refuză judecarea unui concept în mod ultrasubiectiv. Nu se vor găsi texte doar cu argumente în susținerea poziției sale, inclusiv în tematici delicate, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unui copil de către un cuplu de homosexuali. Pe de altă parte, scriitorul e onest și știe că o supoziție, indiferent cât de atractiv e prezentată, va rămâne o incertitudine. Ion Vianu nu se erijează în depozitarul adevărului ci în constatator al anumitor posibilități.

Incursiunea prin eseistica lui I. Vianu scoate la iveală și ceva din istoria personală și pasiunile acestuia. Mai întâi, problema românismului în Europa, dar și ca specificitate: „Câtă iluzie este, și câtă terapie, în viziunea onirică a incredibilului fapt de-a fi român?” Apoi diferențele – cu avantaje și dezavantaje de ambele părți – dintre Europa de Est și Europa de Vest, sunt tratate în mai multe capitole ale cărții și din mai multe perspective. Alăturarea la mișcarea lui Paul Goma și părăsirea țării în ’77, urmând revenirea după căderea comunismului, și-au lăsat o amprentă serioasă în preocupările scriitorului, extrem de implicat social. Pe de altă parte, cele două mari pasiuni ale sale – literatura, provenită pe linia tatălui (T. Vianu), și medicina, provenită din partea bunicului pe linie maternă (Ștefan Irimescu) au format cele două mari domenii de interes, Vianu oscilând între studii pe teme psihiatrice sau critică literară ori roman.

Frumusețea va mântui lumea nu și-a droit să fie o poveste. Cu toate acestea există presărate printre capitole numeroase povestioare cu personaje ușor recognoscibile, adevărate pete de culoare printre pasajele teoretice. Iar aceste povestioare vin doar să edifice sau să exemplifice cele propuse de autor spre reflecție.