Poezia instant

În Epoca nesului, textul scris de Mircea Cărtărescu pentru cartea lui Andrei Oișteanu – Narcotice în cultura română, Cărtărescu preciza: „Cu fiecare sorbitură dorința mea de a scrie creștea. Plesneam, pur și simplu, de inspirație. În acea perioadă mi-am scris poemele, care sunt în bună măsură transcrierea înnebunită, hiperlucidă a halucinațiilor și ciudatelor jocuri ale minții pe care mi le inspira lichidul întunecat. Răbufneam pe pagini, scriam mai repede decât aș fi făcut-o după dictare, nu ștergeam absolut nimic (cum n-o fac niciodată), poemele îmi ieșeau încoifate și-mplătoșate ca și când ele ar fi fost prezente, deja, întregi, în cutia mea craniană, de unde le-aș fi tras afară cu lejeritatea și grația cu care iluzionistul trage șirul de eșarfe colorate. (...) Înainte să-mplinesc treizeci de ani am scris cel mai adevărat, mai liber, mai inspirat și ultrainspirat, și acest lucru îl datorez în bună parte uzului și – în cele din urmă – abuzului de nescafé.”

Evocata risipire pluridimensională a lui Cărtărescu (șase volume) de dinainte de treizeci de ani s-a închegat la Humanitas, sub coperta antologiei Poezia. S-a întrupat și etanșeizat pregătindu-se pentru nemișcare, ca orice lucru care nu mai poate fi completat ori perfecționat. Cărtărescu al cafeismului, al fierberii aluvionare în jurul formelor, influențelor, reinventărilor – e cu totul coagulat în această „a patra carte majoră” a sa ce susținea, nevăzut până acum, restul operei. Cât despre nemișcarea adusă în discuție mai devreme, nu se aplică, evident, decât exhaustivității antologiei (fără a pune la socoteală Levantul). Deoarece Poezia necesită manipulare atentă, precum un recipient sub presiune. Prin porii, prin supapele ei aburi incandescenți irizează și trăsnesc simțurile. Firavii lujeri ai realității sunt împroșcați de acetilenă, magiun și zeflemea ca într-un turbilion ce prinde înăuntru referințe, grădinițe, metafizică și străzi desfundate. Tipic, de altfel, poeziei optzeciste, doar că, în acest caz, cu un scurt amendament. Antologia propune o rețetă specială, cu un necesar bine cântarit de trăsături, substanțe și fenomene care, dacă separat se manifestă rar, cu atât mai izolat apar și domină laolaltă. Mai întâi, schimbarea brutală și jemanfișistă a macazului poetic optzecist. N-aveau cum visa șaizeciștii potențialul de sarcasm, activism și luare în balon al liricului și al biograficului practicat de optzeciști. Apoi tonusul, obiectivarea și metatextul actanților posmoderni. Însoțite de influența, de umbrela beatnicilor, au fost hotărâtoare în redescoperirea furnicarului uman la nivelul simțurilor și al implicării social-politice. Așadar, pe scurt, contextul, ce ar fi putut intra în reflux fără vreun recordman la viteză și la fond. Dar s-a manifestat necesitatea, s-au mișcat cromozomii generațiilor, forfoteala a creat și a propulsat surfeur-ul în stare să se desprindă de val. Prin urmare subiectul, Cărtărescu, bolnav de poliorexia cărților, mai mult oniric, cu preponderență vizionar, (auto)didact când nu imagist semantic, șarmant când nu îndrăgostit sau miștocar, Cărtărescu a scris aluvionar cu pixul lui cu pastă albastră tratat de poezie în ce stil a vrut fiindcă a putut în toate. Până când scrisul lui „s-a mai înțelepțit”, salpetrul a fost bine uscat și a ars intens. Or tocmai asta propune Poezia, toată febrilitatea, expresivitatea și experimentul – într-un singur loc.

Firește că nu trebuie căutată unitate în antologie. Nici anumite motive n-au de ce să fie deja-vú.  Vocația de secătuitor a lui Cărtărescu rar a mai lăsat exploatabilă vreo temă, în urma pomenitului pix.  Poate doar repetabilă. Ce e important de descoperit e evoluția, procesul invers al fuzionării particulelor dispersate și eterogene de artificii:   

„(...)cine umpluse cu levănțică, pucioasă, asparagus, flacără, dragoste, biscuiți și carbid troleibuzul pe care îl așteptam în stație la tunari?

Cine a râs ca o bețivancă mângâind lubric coloanele gării de nord, înroșind taxifurgonetele?

Cine trecea, oh dragă, cine trecea la vatra luminoasă cu brațele încărcate de crizanteme, lăsând o dâră de struguri printre orbii guițând fericiți?(...)

Cine este mignonă? Cine tremură și adună la călcâie cearceaful dar apoi se liniștește și camera se colorează în violet, apoi în oranj, bleu pal, grena, și din gâfâitul ei se naște o planetă cu numai paisprezece locuitori?(...)”

Femeie, femeie, femeie... (fragment)