Dumnezeu a dat save

     Prin 2011, Octavian Soviany preciza că ar fi interesat de o continuare a Vieții lui Kostas Venetis. Mai exact, o poveste a Nemțoaicei, cu mari promisiuni de epuizare a decadentismului ca temă și stil. Ei bine, cititorii n-au de ce să fie dezamăgiți: undeva la începutul anului 2015 (ba poate chiar pe la sfârșitul lui 2014), Soviany a deschis laptop-ul, a trecut ca un general în revistă viețile noilor sale personaje și a dat ultimul save. Romanul se numea Moartea lui Siegfried, nu avea nicio legătură cu Nemțoaica iar Cartea Românească avea să-l primească cu brațele deschise.

     În teaser-ele cărții (sub forma unor fragmente postate pe blogul autorului) nu se întrevede aproape nimic din multitudinea de paliere pe care șiretul Soviany a gândit romanul. Arhitectura este una asumat romantică, o „tetralogie wagneriană” împărțită în cânturi (de altfel s-a și spus deja despre roman că este unul simfonic), cu denumiri ce se întrec în semnificații. Cum ar fi titlul alegoric al ultimei părți - Amurgul zeilor, preluat așișderea din Inelul Nibelungilor: sintagma aruncă o altă lumină asupra mitului și dimensiunii eroului tragic (întrucât aici găsim eroi romantici în ipostaze realiste). Firește, totul este recontextualizat spațial și temporal, așadar dacă trebuia marcat undeva în roman și sfîrșitul nazismului ori al Fȕhrerului, nu se putea decât sub acest frontispiciu semi-satiric, de amurg al zeilor. Dar, lăsând titlurile la o parte, oriunde ai apăsa pe-o pagină de la un punct încolo, simboluri, parabole și sensuri îți vor umezi degetul.

     Linia principală urmărește concomitent poveștile a trei personaje înrudite prin sânge și fatalitate, precum și traseul acestora la diferență de 130 de ani și mii de kilometri distanță (Frankfurt, București, Stalingrad). Aproape paradoxal, tocmai legătura dintre cele trei personaje păstrează unitar romanul care, fără un control strict, oricând se poate dezvolta în toate direcțiile la fel de bine cum le poate părăsi pe toate fără nicio pierdere. Pentru că prea savuros-autentice sunt miciile istorii și arhetipurile folosite, prea pline de carne (și de morb marca Soviany) figurile ca să nu uiți adeseori de master planul în care se încadrează. Soviany nu se dezminte nici ca maestru al urâtului, fetidului, diformului (arhitectural, urban, trupesc), cu precizarea că, de această dată, explicația vine, ironic, de la sursă: cum spunea un mare profesor de literatură, cum poți să scrii despre frumusețe când frumusețea e trecătoare?  

      În fața convenției tehnice pe care scriitorul o propune, nu poți decât să spui „da” și-apoi să nu-ți mai faci grji în privința ei: fiecare personaj își spune povestea, scriind-o în jurnale la persoana I și la timpul prezent. Dar dacă cititorul nu-și pune întrebări, autorul o face. Frecvent. Intră în roman pe ușa din dos și iese pe cea din față, se transformă în personaj odată cu cu luna, cu umbrele sau cu moartea ori, ca un atotputernic ce este, scrie despre romanul pe care-l scrie: „În fond, nimeni și nimic nu ne împiedică să ștergem tot ce am scris până acum și să ne apucăm de o altă istorisire sau chiar să nu mai istorisim nimic…”. Este, dacă suportă comparație, un spectacol mușinian al metaromanului. Aparent, Soviany se distrează, se joacă cu cititorul. Prin distanțele pe care le pune între el și proză: „V-ați gândit vreodată, domnilor cititori, că toate aceste personaje (…) s-ar putea să abuzeze de buna dumneavoastră credință și să vă mintă de la obraz?” Sau prin distanțele pe care le șterge: „(…) ca să fiu onest față de dumneavoastră (…) totul a fost scris de mine, până la ultima virgulă, și așa se explică și faptul că personajele noastre se exprimă toate cam la fel (…)”.

       În realitate, chiar dacă se și distrează, Octavian Soviany dă o adevărată lecție de virtuozitate și de metodă. Pe lângă avantajul lor inerent, intervențiile delicioase ale autorului împart textul, îl explică, fără a-l sparge. Procedeul nu e nou dar, folosit magistral de către Soviany, dă măsura seriozității scriitorului, mai ales în momentele în care acesta pare neserios.

      Până la urmă, conform dictonului de be blog, „ficțiunea e singura realitate”. Iar scriitorul nu poate fi mai puțin decât un mic dumnezeu în raport cu viața modelată de pe tastele laptop-ului.