Traducerea unui poet precum
Paul Celan stă sub cea mai serioasă amenințare cu care traducătorul este nevoit
să se confrunte. Acela al continuei mutări a indicelui pe o scară intențională a transpunerii, între
extrema alinierii complete a textului la așteptările și gusturile publicului
(limbii) țintă și aceea a transmiterii întregului bagaj de conținut și
percutanță oferit în limba sursă. Înclinarea către această din urmă zonă, în
care sensul este privilegiat fără, totuși, a aduce prejudicii majore formei,
expresiei, depinde de mulți factori: maturitatea și exercițiul traducătorului,
cunoașterea ori, mai mult, gradul de apropriere al teritoriului psihologic
ocupat de autor, istoricizarea, înzestrarea. Fără a mai pune la socoteală
etica.
Traducerea semnată de George
State la Polirom (o primă parte a operei celaninene), cu îndrumarea dar și cu aprecierile
exegetului Andrei Corbea, poate fi considerată o reușită din două puncte de
vedere, complementare.
În primul rând, discursul celanian
manifestă o complexitate aproape inhibitoare la nivel de semnificații, stratificare,
procedeu. Într-un format cvintadimensional (orizontal – al experimentării, poetizării
limbii, vertical – al profunzimii, temporal – al amintirii dar și al viziunii,
de poziționare – autobiografico-politic și simbolic – al limbajului dublu și al
densității metaforice) Celan e aluziv, anticipativ, uneori de o tăioasă
concizie, alteori de o obscuritate aproape incomprehensibilă, în jurul unui
miez fierbinte: Soah, holocaustul
văzut (poetic) din interiorul lagărelor naziste. Celan nu e un poet al
ruinelor, cum s-a mai spus, ci unul al politicului, al conflictului, al
camerelor de gazare. „Moartea-i un meșter din Țara Germană” scrie Celan în
arhicunoscutul poem de tinerețe Fuga morții,
folosindu-se de o lirică la care va renunța tot mai mult ulterior. Pentru că,
după cum spunea Adorno, continuarea liricii după Auschwitz e o barbarie iar
Celan va confirma această sentință. Poeziile lui vor „exprima oroarea extremă
prin tăcere”. Astfel, argumentum e
silentio, noaptea e „pusă-n lanț / între aur și-uitare” iar locul lui Dumnezeu
e luat de Nimeni, care „nu ne frământă din nou din pământ și din lut”. Care,
așadar, nu numai că nu-și salvează poporul, dar nici nu reface nimic din ceea
ce a fost distrus. Soah nu poate fi
explicat sau descris prin cuvinte, tocmai de aceea Celan tehnicizează cuvântul
și fracturează limba. Groaza din exterior se transmite în conflict intrinsec iar
limbajul, din purtător al sensului violent ajunge să violenteze el însuși,
precum gazul arde plămânii. Inefabilul e cumva exprimat prin indicibil. Experiențelor
disruptive ale secolului XX poetul le răspunde cu tehnicile unui poet
modernist, creând și transgresând formula artistică dincolo de experiența
imediată a unei generații. În acest sens istoricizarea e obligatorie, locuirea
spațiului mental celanian e nu limpezime, ci ajutor de limpezire (concept opus
materialității apelor tulburi în care Celan și-a ales sfârșitul).
Prin ermetismul întrerupt de
puseele unei lucidități corosive răzbat confuzia și teroarea. Aceasta e puterea
textului pe care a căutat-o și a reușit să o redea George State. Această îngherare: „Aproape sîntem noi, Doamne,
/ aproape și de-nhățat. // Înhățați deja, Doamne, / unii de alții-ngherați, de
parcă / trupul fiecăruia dintre noi / trup ți-ar fi, Doamne.”
Fiind apropiat din adolescență
de opera lui Paul Celan, George State mai are un atú, demn de a fi gestionat cu
mare atenție pentru a nu se transforma într-un risc: acela de a deveni prea devotat
operei, cum de altfel singur observă cu privire la cazurile Nina Cassian și Petre
Solomon (care, într-adevăr, îi erau prieteni devotați și autorului) și a căror
versiune românească, spune State, e câteodată
prea emfatică. Iar dacă față de alți traducători (A.I. Surlea, Luminita Graur și Ion Papuc, Nora
Iuga) State e și mai
critic, cu atât mai necruțător e față de el însuși în încercarea sisifică
de a-l echivala pe Paul Celan în altă limbă, într-o variantă de referință. Adăugând
pasiunea traducătorului pentru lirica
celaninană, devine clară nu numai temerea acestuia în privința eventualelor
imperfecțiuni, dar și direcția din care ar putea veni sugestii noi de
interpretare: dinspre el însuși.
Nu în ultimul rând (de fapt în primul): deși
nu a reușit să trăiască într-o cultură de limbă germană, Celan nu a putut scrie
în nicio altă limbă. În 1948, imediat după sosirea la Paris a scris: „Nimic nu
poate face un poet să renunțe la scris, nici măcar faptul că e evreu și limba-n
care-și scrie poemele e germana”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu