Lansarea Solenoid-ului,
ultimul roman semnat de Mircea Cărtărescu, a reprezentat probabil cel mai
așteptat eveniment literar de anul trecut. Chiar dacă, fin ironic, autorul a
divulgat în cadrul lansărilor că „păcălește lumea” prin ușurința cu care scrie,
au fost necesari patru ani pentru alegerea temei urmați de alți cinci ani de muncă
pentru înfăptuirea acestei cărți de o anvergură și o complexitate cu care doar Orbitorul poate concura. Totuși, sunt
convins că nu Cărtărescu a ales cartea, ci s-a întâmplat exact invers. Dar despre asta, undeva mai jos.
Ce e, așadar, un solenoid? O bobină de formă cilindrică ce, traversată de
curent electric, creează câmp electromagnetic. Ce e Solenoid? Un înfricoșător spectacol tematic și lingvistic. Un
formidabil babel răsturnat, săpat în epidermă atât de adânc încât a străpuns pe
cealaltă parte scoarța pământului, sub forma unui ciorchine cu fructe de o
diversitate imposibilă. Cărtărescu pornește de la ideea de a scrie o carte
„testamentară” dar intenția inițială este lăsată în urmă după prima parte a
cărții. Doar în această primă parte personajul-narator, un profesor la o școală
de periferie, este pliabil pe biografia cărtăresciană. Iar profesorul se
îngrijește să informeze periodic cititorul în legătură cu feluritele sale
anomalii. Chibzuit, trucul e de efect: împletește impresia de autenticitate cu
apetența lectorului spre ficțiune. Iar de aici, cunoscând abundența
imaginar-onirică și stilul desăvârșit cărtărescian, cititorul devine o pâlnie
(nu de orișicare, ci una înarmată și cu destulă răbdare) prin care se filtrează
până la urmă cele două teme fundamentale ale romanului: de ce considerăm
realitatea perceptibilă drept realitate și cum poate fi individul salvat de
cele mai cumplite temeri: ignoranța (în sens metafizic) și durerea.
Pare simplu, dar nu e. În cei cinci ani de
muncă „fără ștersături”, Cărtărescu nu a economisit nimic. De-a lungul celor opt
sute patruzeci de pagini, psihopatologia devine matematică după care se
transformă-n semiotică, parabolele alunecă-n fantasy cu adresă comunistă,
filosofia se literaturizează și taxonomia ascunde gnoseologia care, la rândul
ei, se dispersează în teorii cuantice. Și toate astea în București. O adevărată
entropie estetică, cu toate necunoscutele lumii trase-n tușe de trompe l'oeil. Ba mai mult: Cărtărescu
permite și altor nume mari să participe la construcția acestei dense spirale
multicolore: lui Marquez prin magic, lui Sabato prin straniul subteranelor, lui
Eliade prin livrescul referintelor, lui Dante prin coborârea
în infern, lui Clarke prin extratereștrii, lui Krasznahorkai
prin grotesc, în fine, măcar Kafka, Murakami și Pynchon mai trebuie menționați.
Dificil de-ncadrat undeva acest roman în expansiune care, vrând-nevrând,
produce deja consecințe bizare prin unicitatea lui în literatura română.
Revenind la
temă: de ce autorul a fost ales de carte, și nu invers? Borna de la care destinul
ficțional al naratorului se schimbă, în oglindă, față de traseul biografic al
autorului este poemul Căderea, citit
în Cenaclul de Luni (Cenaclul Lunii, în roman). Ori poemul, scris la vârsta de
20 de ani, anticipează – de la preocupare până la terminologie – Solenoid-ul. Încă din Căderea, numărul dimensiunilor
multiplică realitățile și poetul întrezărește verticala drept cale de evadare
din foșgăiala arahnidelor. Însuși teseractul – recurent în Solenoid – apare, vizionar, în Căderea.
Romanul germina în poem și, asemenea poemului, mustește acum de lirism
precum o prăjitură însiropată. Solenoid nu
a reușit, cum poate ar fi trebuit, să consume substanța Căderii, ca și cum un organism matur ar fi racordat încă la
cordonul ombilical. De unde și îndemnul la răbdare.
În
profunzime, personajele cărții sunt ramificații ale personajului narator
(exceptând, desigur, calitatea lor de
damnați și a lui de Ales), cu limbaj și reflecții similare. Parțial, Ispas,
portarul școlii, schimbă calitatea discursului, dar nu și direcția acestuia. Cu
alte cuvinte, naratorul se împrumută și se împarte frecvent sub mai multe
măști, de unde și repoziționarea predominantă, la nivel intertextual, doar față
de sine și doar față de realitatea diptică
a acestuia. Pe scurt – bune două realități (ale naratorului), dar mai multe (ale
altor personaje) erau și mai bune, judecând în funcție de punctul fierbinte al
cărții.
Lăsând la o
parte ruptura primei părți față de celelalte trei (de altfel Cărtărescu admite
că-n prima parte sunt schele pentru ceea ce urmează) doar o subliniere aș mai
face (acum urmează un spoiler):
dragostea salvează totul la final, ceea ce poate fi perfect în regulă. Însă, pe
lângă descrierea unor intimități, iubirea (îndrăgostirea
de Irina) este subînțeleasă, așa cum într-o căsnicie stabilă, după 30-40 de
ani, e subînțeleasă imposibilitatea viețuirii în singurătate. Mai exact,
sentimentele personajului-narator față de Irina sunt abia schițate, pe când
nevoia lui obsesivă de salvare din realitatea palpabilă e descrisă până la
epuizare. Prin urmare, orice decizie ar fi luat naratorul – de la căsătorie la evadare
în hedonism sau în a patra dimensiune – ar fi fost perfect normală și
previzibilă. Iar de aici (în contra Ioanei Pârvulescu pentru care „paginile
finale (...) sunt reușite și pe măsura întregii construcții”), finalul merita
un tratament mai lung, tocmai pe măsura întregii construcții. Pentru că punctul
culminant și miza întregului roman se află în ultimul capitol: alegerea, în
locul celei de-a patra dimensiuni, a dimensiunii
dragostei, ce poate face acceptabilă ființarea în aceeași paradigmă a realului.
Ori cum să fie reprezentat acest punct culminant (care coincide cu finalul) în doar
douăzeci de pagini din cele opt sute patruzeci? Peste alte cinci sute de pagini
ficționale, în mod cert l-am fi găsit pe profesor divorțat, cu vechile obsesii
trezite și cerându-și drepturile.
Un
roman extraordinar, însă cu totul și cu totul inegal.
ultima afirmație din cronica ta a fost exact impresia mea în legătură cu Orbitorul:)
RăspundețiȘtergereDiana T.
nu am citit Solenoidul, mi-e teamă de redundanță...
RăspundețiȘtergereStai liniștită, o vei găsi, desigur. Măcar e mai legată acum povestea, plus ca are câteva capitole faine de tot. În rest, dacă ai alte priorități...
RăspundețiȘtergere