E de invidiat că poeziile unui om de 75 de ani încă mai sunt citite de cei de 30. Normal, dacă ai cultură poetică solidă, dacă știi cum să transpui experiența de viață în livresc de unde s-o scoți recognoscibilă pe jumătate și ironică pe ailaltă, dacă revii la simplitate după formule ermetic-simbolice și pui ciorapii împuțiți în aceeași strofă cu Gellu Naum, ei, dacă faci faci toate aceste lucruri... asta nu-nseamnă nimic. Nu-nseamnă nici că vei ajunge la 75 de ani, nici că vei mai putea scrie, după cum nu-nseamnă nici că tinerii, dacă vor auzi de tine, o să-și dezactiveze scuturile anti-bătrânei încremeniți în propriul trecut.
Acum, nu zic că n-am fost reticent ici-colo (pentru gustul meu): niște referințe, o anumită selecție a termenilor, literaturizarea. Oricum, o inegalabilă artă poetică. Cel mai mișto poem (aproape că nici nu-mi vine să cred cât de fain poate fi) e cel care dă titlul. Un poem fluviu:
Casa scărilor
Nu știu ce mi-a venit -
când am ieșit din mica sală
de conferințe, în casa scărilor
de la Facultatea de Litere, unde
vreo cinci tineri ucenici într-ale scrisului,
băieți și fete,
mă așteptau în semiobscuritate,
am simțit nevoia să le vorbesc.
Îi ascultasem mai devreme pe câțiva prieteni,
după ani și ani, citindu-și versurile,
unii erau de mult cărunți, li se zbârciseră fețele,
rotunjeau chelii,
fiecare cu discursul lui mai mult sau mai puțin liric,
cu îndrăzneli mai tinere ori rămași
în micile lor provincii oratorice, -
le-am citit și eu câteva poezii
despre tot mai dificilele mele relații cu triunghiul
și cu alte nobile figuri geometrice,
despre riscul și vinovăția de a mă arăta
tot mai lipsit de respect
față de unele, față de altele.
Iar la sfârșit, nu știu cum,
m-am trezit ținându-le un fel de ciudată predică
despre vremurile noastre atât de nevrednice,
(o, chiar și acum, sunt atât de revoltat și scârbit,
că nici nu mai are rost să caut calmante,
îndulcite pastile de mentă
în lumea asta dementă!)
și am încheiat într-un fel de disperare patetică,
cu celebrul citat din Dostoievski
despre frumusețea care, totuși,
oricât de târziu,
va salva lumea.
Mă așteptau, așadar, la ieșire,
vreo patru-cinci poeți tineri,
acolo, cum spuneam, în aproape
întunecata casă a scărilor
și, iarăși, în virtutea
unei tot mai bătrânești inerții,
mi-am reluat discursul, poate
încurajat acum și de întuneric,
reamintindu-mi cum alunecaseră ei, ucenicii,
cam neglijenți peste suprafețe,
închipuindu-și că pipăitul, că mirosul, că gustul
au de-acum supremație universală,
și, dându-le, din contră, drept exemple
modesta și harnica albină,
lăudată de mine într-un poem cu faguri și litere,
apoi discreta, mișcătoarea metafizică a furnicilor
ce mai trudesc încă, inconștiente,
la turnurile lor Babel
(„căci, să știți de la mine, nu se poate ca poezia
să nu se deschidă, cât de cât,
spre o pâlpâitoare, mică aură
metafizică”);
ba am vorbit chiar despre tulburătoarea înrudire
dintre nervurile neglijate ale frunzelor
și vasele noastre capilare, despre
inimile solitare și ignorante
ca niște cârtițe,
care bat pentru noi sub lut
ori în spații (cum zicea și Blaga),
am amintit de Carul Mare
și de țârâitul îndepărtat al milioanelor de greieri
din ierburile Căii Lactee,
pe care nu-l mai aude aproape nimeni
(De ce atâta zgomot?)
Și mi s-a părut potrivit
să evoc și niște tuburi de orgă,
tăind și izbind, hăcuind
încolo și încoace, nepăsătoare,
prin univers.
Și Câte și Mai Câte.
Fiindcă de fapt mă șocase
mai ales un pasaj din poemul unuia dintre ei,
în care, după ce vorbise emoționant despre „Träumerei” ,
adică „Reveria” lui Schumann,
s-a și rușinat în versul imediat următor,
povestind cum într-o discotecă
cu tineri semidrogați, o fată
ațâțată de ritmurile dezlănțuite
și-a ridicat brusc rochia
să le arate amicilor
ce avea mai concret sub ea. Iar poetul
ne-a spus și el tuturor
exact ce a avăzut acolo.
Însă eu, ajuns acum
la o etate ceva mai demnă,
am tradus imediat:
un râs roșu și negru,
un hohot sarcastic de bacantă,
izbucnit din hăuri,
ca la expresioniști!
Și-am făcut pe loc o inspirată legătură (mitologică)
între cuvântul P... și cuvânta p...
ca în Banchetul lui Platon. Of, jumătăți
de cercuri visând
Marea, exemplara Unire!
Ba, aducându-mi aminte cum într-o seară
un mitocan, fără niciun motiv,
m-a băgat Undeva,
mi-am amintit că într-o celebră poezie
însuși Poetul avusese nostalgia
acelui soi de rai. E-adevărat, însă,
că, printr-o neașteptată asociație de idei,
m-a apucat și spaima de ora
din acea dies irae, zi a mâniei
când Domnul Puterilor
lămurindu-se în sfârșit,
cu cine-a avut de-a face,
va da Ordin și El,
să mă întorc de unde-am venit.
- Frumos, inventiv, jucăuș,
melancolic puțin, - dar oprește-te,
oprește-te, oprește-te!! - am zis.
Și totuși, nu m-am putut opri!
Vorbeam iarăși, în casa scărilor, vorbeam, vorbeam
despre acea curată, incoruptibilă frumusețe
care, fie și foarte târziu,
va ridica păcatele lumii
și, ca sa fiu ceva mai sigur,
îmi dublam zisele în tăcere
cu câte-un „Îndură-te, Doamne, spre noi,
din adâncuri strig către Tine,
nu ne lăsa, Doamne, auzi-ne
Miserere nobis!”.
Pe când în același aer
mișunau, la etaj, de prin vechi prelegeri,
corespondențele cosmice,
litere, a negru, e alb, i roșu, u verde, albastru o,
parfumuri, culori, sunete,
ale Templului cu stâlpi vii,
și primeau înțelesuri noi
cuvintele tribului.
- Dar uitați-vă, am strigat, chiar la scară!
Cum nu vedeți scările, scările, Scara?
Scările, scările, Scara...
Iacob, Piranese, Ioan, Callas alla Scala, -
și, da, eram odată și eu,
un fel de Ionuc Scărarul, -
copil, urcam pe fușteii de lemn
spre gura podului, către zumzete
aurii de viespi, - se-mprăștia o lumină-n muzici
cum pot auzi doar sfinții
când ăși ascultă aureolele, -
ori către podul șurii, înspre miresmele de fân,
aproape dormind,
cu mii de greieri în mine...
Dar scara sprijinită de trunchiul cireșului
pe care puteam sui până la cer -
da, da, vă mai spun o dată,
chiar așa era, de-acolo, din vârf,
printre clinchete, clinchete,
clinchete purpurii,
se vedea toată lumea...
Mai am, Doamne, și alte dovezi, mai impunătoare -
port pe genunchi vechi urme de vânătăi
de pe când, încărcat de poveri,
mă târam, urcând trudnic, ca vai de mine,
pe Scala Sancta,
sperând, nădăjduind, năzuind
la acea jumătate de Indulgență.
Ba îmi aduc chiar acum aminte
și că, în urmă cu vreo trei-patru ani,
la casa scărilor de acasă,
mi-am pierdut pentru prima oară
echilibrul, călcând în gol,
aveam în mână o ceașcă de cafea goală,
de fin porțelan chinezesc,
am căzut pe spate, cu capul înainte,
alunecând până jos,
pe zece trepte roșiatice, de ciment,
printre niște cactuși cu țepi grozavi,
adăpostiți acolo peste iarnă.
Și, ca scena să fie
cu-adevărat exemplară,
n-am pățit mai nimic, - oasele sunt, se știe,
ca și cuvintele,
„cea mai rezistentă formă
a biologiei umane”.
Și, mai ales, mai ales,
nu s-a ciobit nici ceașca...
- Da, cam așa, fetelor,
cam așa, băieți.
Am tăcut, în sfârșit,
m-am simțit dintr-o dată
singur.
Acolo, în casa scărilor,
acolo, la trista scară unu pe unu,
cu vopseaua de ulei scorojită a zidului,
lângă câteva țevi și calorifere ruginite
pe cimentul rece, cu damful de mucegai
urcând dinspre subsolurile umede.
Sub hohotul roșu și negru,
sub negrul și roșu hohot.
Și mi s-a părut, vai, încă o dată,
că te aud chiar pe Tine, Doamne,
înjurându-mă. Chiar așa,
înjurându-mă pur și simplu,
de dumnezeii mamei.
Am salutat scurt,
am plecat.
Mi-am adus brusc aminte
că voi muri.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu