Chiar
dacă n-aș ști că Ștefan Manasia este cel care semnează volumul de poeme Cerul senin, i-aș simți imediat mâna,
încă de la primul text în care apar deja scoicile quahog și harpoanele
înfipte-n cocoașa celui mai diform cetaceu.
Cine altul poate comprima în 70 de pagini un lung metraj al National
Geographic, înregistrând o desprindere atât de categorică de om – doar ca să se
poată-ntoarce asupra lui cu o privire mai proaspătă și mai curioasă? După cum
ne-a obișnuit, Manasia ne arată în fiecare volum de poeme pe care-l propune
intensa preocupare pentru biosfera și etnosfera puțin observabilă pentru omul
urban. Pentru acuratețe, bătrânele scoici quahog apar de fapt în al doilea
poem, primul deschizând (și închizând totodată) cartea, cu reverența, făcută și
prin titlu, lui Nino Stratan.
Însă, chiar dacă rămâne Manasia
recognoscibil, personajul liric (și raporturile lui cu lumea observată și
speculată) se schimbă. După ce a profetizat, din goana motocicletei de lemn, un
viitor postapocaliptic și a descoperit la UV – cum faci la bancnotele false –
lipsa substanței sub fardul Occidentului, după ce a visat visul de maimuță și
întunericul din androizi a erupt cald în femela Bonobo, acum personajul se așază
într-un spațiu domestic și – uneori ca prin fum, alteori extrem de concret – erotizat.
Estera, fiica, și mica ei lume în expansiune, ocupă ciclul de poeme în proză Fetița lui Darth Vader, dintre care unul
– filosofico-resemnat – merită citat în întregime: Când voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel mai mic vreau
să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că tu o să fii mort, tati. Și-mi place
tare mult numele Ștefan. Observatorul, exploratorul Manasia intră în lumea
celor mici nu gulliverian, ci științific. Copiii
mici sînt ca vinul, decretează el ca un somelier de factură socratică, în
acest domeniu, niciodată pe deplin cuprins și înțeles, al esterologiei. Și, oricât de intrigat ar fi Manasia de orice stadiu
subuman sau selenar al evoluției, de orice floră extraterestră tatuată
la-ncheietura unei mâini – tot se va găsi un degețel îndreptat spre câte-o
ființă longilină din văzduh la care, tată și fiică, privesc mirați pentru prima
oară.
La fel de răspândit în ceea ce privește obiectele de investigație ca și, de
altfel, în volumele anterioare, Manasia trece în revistă adolescenți,
necunoscute, efecte și afecte, stampe senzuale dar și – ca o poziționare în
timp și în morală – pe Profet. Ordinea, dacă există una, e mai puțin
importantă. Ca și cum cineva iese din casă, își fixează obiectivul pe
microdetalii și începe să înregistreze. Dar imediat informația primită e
deturnată de arhiva geografică din memorie în alt spațiu, fiind astfel rescrisă
în continuu. Ca și cum, plimbându-se acest personaj prin parc, este filmat de
sus în gestica lui zilnică apoi, brusc și părăsind obiectul filmării, camera se
oprește cu un prim-plan asupra unei gâze lipită de nervurile unei frunze,
analizându-i mișcările delicate cu care-și curăță aripile. După care, la fel de
brusc, face un zoom-out, precum în Google Earth, coboară asupra unui alt
continent, tot mai aproape, tot mai clar identifică un kenyan în hainele sale
colorate, e acum atât de aproape încât îi ascultă dialectul, după care coboară
și mai adânc și îi pipăie sila din suflet. Și imediat, Manasia trece la un ars amandi, ca un regizor excentric ce
pune frumusețea și teroarea în maximă proximitate. Firește, nu prin asta e
excentric – doar esteticul și frica au făcut pereche bună în multe case (frica
estetică sau frumosul de care te-ngrozești) – ci prin stroboscopul pe care-l
creează prin alăturări absolut insolite în scopul derutării simțurilor,
scontând efectul unui drog sintetic. Or aici e nota specifică manasiană,
recuperarea pentru poezie a unor spații necercetate, note de călătorie ale unui
globetrotter, bine controlate în ceea ce privește lucrurile „văzute” și
descrierea în totala lor nuditate, în detrimentul propriei impresii despre
acestea. Manasia e un Wade Davis al poeziei.
Revenind la senzualitatea din carte,
partea a doua – Taurul mecanic – are
trei poeme cu titlul About a girl,
cinci poeme cu titlul Ars amandi și, cel
mai important, cuprinzător și explicit din acest registru – Taurul mecanic. Felul în care a ales
Manasia să exprime erotismul în această parte are ceva din punctul maxim al
intensității și din punctul maxim al enervării. Pentru că niciodată nu se
întâmplă, nu se consumă ceva, nimic nu e împins mai departe de limita
imaginatului, încercatului, comportamentului sexual de atragere a partenerului.
Mă grăbesc, evident, să adaug că asta e și ideea erotismului (cu cât mai
enervantă, cu atât mai intensă) – actul trebuie să fie doar imaginat, propus,
închipuit, în caz contrar transformându-se într-o banală reușită sau o banală
ratare. Iar discursul cu care-și susține Manasia... intenția trează nu e
vulgar, dar nici nu suferă de pudibonderie (ar fi fost culmea): Cînd merg să fac nani / ca jamaicanii, /
visez doar celestul / perlatul punani. Oricum, multe detalii nu-i bine să
dau din partea asta a cărții, că aduc impietate bunătății de efect. Și oricum –
și trag linie aici – în Cerul senin e
Manasia, în totalitatea bucăților care-l compun.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu