sâmbătă, 9 aprilie 2016

Dialoguri 24/7

Celor care, în 2011, au urmărit consecvent, pe TVR1, suita discuțiilor dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, nu mă adresez. Aceștia vor ști că dezbaterile socratice dintre cei doi interlocutori au văzut tușul tipografiei în 2015, sub titlul Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții. Ce ar trebui și aceștia, totuși, să rețină, este că lectura celor 18 teme (una dintre ele, cea a morții, editată în urma discuției din librăria Humanitas de la Cișmigiu, este oferită ca bonus) oferă o altă relevanță subiectelor față de urmărirea lor în varianta televizată. Din colocviale și ușor curgătoare, dezbaterile devin atent pregătite în prealabil. Râsul sățios e înlocuit de umorul subînțeles, retoricul provocator ce plutea undeva între minutele emisiunii e fixat acum în pagină numai ca, întorcându-te de câte ori vrei la un paragraf anume, să devină și mai neliniștitor. Acelora care găsesc că „provocator” e un adjectiv prea puternic, le recomand o duminică fără muncă, fără certuri cu vecinii, fără condus, fără știri despre atentate – pentru a-i regăsi sensul.
Acum, despre carte, celor care nu au urmărit emisiunea și care, asemeni mie, o vor lua de la lectură spre (dacă mai e cazul) arhiva de la TVR1: dialogurile de duminică gravitează, așa cum se anunță din prefață, în jurul „inactualităților durabile ale vieții, singurele care contează cu adevărat”: moartea, trufia, frica, iubirea, șamd. Prezentul conține, dar nu se închide în jurul PDL/PSD-ului, a vedetelor de sezon sau, cu formula cuprinzătoare a tânărului Harry Baker, prezentul nu înseamnă doar pop-up purple paper people. A rupe continuum-ul din loc în loc cu pauze de reflecție pare nepotrivit în animația la care suntem conectați 24/7. Frica de moarte e demult mutată trivial în spațiul unui shooter game și întâlnirile care-ți pot schimba viața (o altă temă) par că există doar în serialele la care plângi cel mai mult atunci când se termină, când rămâi, adică, fără drog. Nici nu-i de mirare, așadar, că emisiunile din care s-a născut cartea au avut un rating negativ și că, luând în considerare câteva statistici, vârsta medie a telespectatorilor a fost de peste 55 de ani. Cu atât mai elocvent, dacă ne gândim că una dintre discuții a avut ca temă educația. Dar, așa cum dialogurile socratice pot fi o necunoscută totală, și dialogurile Pleșu&Liiceanu pot avea mai mult succes în varianta editată, admițând că cei care caută doar divertisment la tv pot fi, în alte momente ale zilei, cititori care nu-ncearcă doar să-și adoarmă gândirea prin intermediul lecturii. Pentru că exact asta încearcă să resusciteze autorii: gândirea, în diverse ipostaze ale ei: gândirea direcționată și în același timp speculativă, meditația filozofică și religioasă, izolarea sofismelor de raționamentul deductiv. Iar pentru această miză n-ar trebui ținut cont de simpatiile sau antipatiile (acelea care-or fi) față de cei doi.
Încercarea de a readuce în prezentul distras un prezent fundamental (exemplul cel mai bun este acela al nașterii noastre „cu o condamnare la moarte în buzunar” – o realitate de zi cu zi pe care zi de zi o omitem) nu se face prin argumente aride, ermetice, elitiste. Frecvent, pe lângă referințele menționate în treacăt, sunt date exemple, pilde, sunt puse întrebări ce țin aproape (dar intenționat) de domeniul prozaicului. Ce înseamnă a avea umor? De ce există în lume răul? De ce a dispărut frica de Dumnezeu? Cu cât este mai simplă întrebarea, cu atâta este mai cuprinzătoare și mai grea (Socrate întreba: ce e dreptul? ce e virtutea? ce e legea?). Și, precum la Platon, nu răspunsuri ambalate didactic sunt gata să dea Pleșu și Liiceanu ci, într-un spațiu bine delimitat – ceea ce duce la concentrarea discursului – oferă variante de gândire, perspective asupra problemei. Umorul, cum bine îl folosește mai ales Pleșu, e un condiment aproape obligatoriu în vecinătatea necunoscutelor tatonate și a raționalității lui Liiceanu. Un episod din discuția despre moarte, sună astfel: Liiceanu: Andrei, unde ești cu problema morții? Pleșu: Când eram tânăr, problema asta se afla undeva la Polul Nord. Acum e la Otopeni, aici, după colț; (...) am dezvoltat față de moarte o enormă curiozitate. Mi se pare pasionant. Liiceanu: Ți se pare pasionant acum. Dar când n-o să mai fii, n-o să mai aibă cine să fie curios. Epicur spunea: Când moartea este, eu nu mai sunt, iar când eu sunt, ea nu e încă. Pleșu: Dar eu nu știu cum e când ești mort; dacă nu cumva devii, după moarte, încă și mai curios? (...) De unde știe Epicur, cu o asemenea precizie, că după moarte ești neant pur? Are vreo probă?
Dialogurile de duminică sunt și nu sunt de duminică. Sunt – pentru că orice încercare de cunoaștere are nevoie de o ieșire din timp. Nu sunt – pentru că nu-i loc de sporovăială sau de odihnă în ele. Nu-i loisir, ci (re)poziționare față de sine.




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu