Celor
care, în 2011, au urmărit consecvent, pe TVR1, suita discuțiilor dintre Gabriel
Liiceanu și Andrei Pleșu, nu mă adresez. Aceștia vor ști că dezbaterile
socratice dintre cei doi interlocutori au văzut tușul tipografiei în 2015, sub
titlul Dialoguri de duminică. O
introducere în categoriile vieții. Ce ar trebui și aceștia, totuși, să
rețină, este că lectura celor 18 teme (una dintre ele, cea a morții, editată în urma discuției din librăria
Humanitas de la Cișmigiu, este oferită ca bonus) oferă o altă relevanță
subiectelor față de urmărirea lor în varianta televizată. Din colocviale și
ușor curgătoare, dezbaterile devin atent pregătite în prealabil. Râsul sățios e
înlocuit de umorul subînțeles, retoricul provocator ce plutea undeva între
minutele emisiunii e fixat acum în pagină numai ca, întorcându-te de câte ori
vrei la un paragraf anume, să devină și mai neliniștitor. Acelora care găsesc
că „provocator” e un adjectiv prea puternic, le recomand o duminică fără muncă,
fără certuri cu vecinii, fără condus, fără știri despre atentate – pentru a-i
regăsi sensul.
Acum,
despre carte, celor care nu au urmărit emisiunea și care, asemeni mie, o vor
lua de la lectură spre (dacă mai e cazul) arhiva de la TVR1: dialogurile de duminică gravitează, așa
cum se anunță din prefață, în jurul „inactualităților durabile ale vieții,
singurele care contează cu adevărat”: moartea, trufia, frica, iubirea, șamd.
Prezentul conține, dar nu se închide în jurul PDL/PSD-ului, a vedetelor de
sezon sau, cu formula cuprinzătoare a tânărului Harry Baker, prezentul nu
înseamnă doar pop-up purple paper people.
A rupe continuum-ul din loc în loc cu pauze de reflecție pare nepotrivit în
animația la care suntem conectați 24/7. Frica de moarte e demult mutată trivial
în spațiul unui shooter game și
întâlnirile care-ți pot schimba viața (o altă temă) par că există doar în
serialele la care plângi cel mai mult atunci când se termină, când rămâi,
adică, fără drog. Nici nu-i de mirare, așadar, că emisiunile din care s-a
născut cartea au avut un rating negativ și că, luând în considerare câteva
statistici, vârsta medie a telespectatorilor a fost de peste 55 de ani. Cu atât
mai elocvent, dacă ne gândim că una dintre discuții a avut ca temă educația.
Dar, așa cum dialogurile socratice pot fi o necunoscută totală, și dialogurile
Pleșu&Liiceanu pot avea mai mult succes în varianta editată, admițând că cei
care caută doar divertisment la tv pot fi, în alte momente ale zilei, cititori
care nu-ncearcă doar să-și adoarmă gândirea prin intermediul lecturii. Pentru
că exact asta încearcă să resusciteze autorii: gândirea, în diverse ipostaze
ale ei: gândirea direcționată și în același timp speculativă, meditația
filozofică și religioasă, izolarea sofismelor de raționamentul deductiv. Iar
pentru această miză n-ar trebui ținut cont de simpatiile sau antipatiile
(acelea care-or fi) față de cei doi.
Încercarea
de a readuce în prezentul distras un prezent fundamental (exemplul cel mai bun
este acela al nașterii noastre „cu o condamnare la moarte în buzunar” – o
realitate de zi cu zi pe care zi de zi o omitem) nu se face prin argumente
aride, ermetice, elitiste. Frecvent, pe lângă referințele menționate în
treacăt, sunt date exemple, pilde, sunt puse întrebări ce țin aproape (dar
intenționat) de domeniul prozaicului. Ce înseamnă a avea umor? De ce există în
lume răul? De ce a dispărut frica de Dumnezeu? Cu cât este mai simplă
întrebarea, cu atâta este mai cuprinzătoare și mai grea (Socrate întreba: ce e
dreptul? ce e virtutea? ce e legea?). Și, precum la Platon, nu răspunsuri
ambalate didactic sunt gata să dea Pleșu și Liiceanu ci, într-un spațiu bine
delimitat – ceea ce duce la concentrarea discursului – oferă variante de
gândire, perspective asupra problemei. Umorul, cum bine îl folosește mai ales
Pleșu, e un condiment aproape obligatoriu în vecinătatea necunoscutelor
tatonate și a raționalității lui Liiceanu. Un episod din discuția despre
moarte, sună astfel: Liiceanu: Andrei,
unde ești cu problema morții? Pleșu: Când
eram tânăr, problema asta se afla undeva la Polul Nord. Acum e la Otopeni,
aici, după colț; (...) am dezvoltat
față de moarte o enormă curiozitate. Mi se pare pasionant. Liiceanu: Ți se pare pasionant acum. Dar când n-o să mai fii, n-o să mai aibă
cine să fie curios. Epicur spunea: Când moartea este, eu nu mai sunt, iar
când eu sunt, ea nu e încă. Pleșu: Dar eu
nu știu cum e când ești mort; dacă nu cumva devii, după moarte, încă și mai
curios? (...) De unde știe Epicur, cu
o asemenea precizie, că după moarte ești neant pur? Are vreo probă?
Dialogurile
de duminică sunt și nu sunt de duminică. Sunt – pentru că orice încercare de
cunoaștere are nevoie de o ieșire din timp. Nu sunt – pentru că nu-i loc de
sporovăială sau de odihnă în ele. Nu-i loisir,
ci (re)poziționare față de sine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu