Ca să mai scrii azi o carte despre comunism îmi pare
că ai trei variante: ori prezinți o lucrare de o solidă factură științifică
precum Vladimir Tismăneanu, ori editezi colecții inedite de mărturii în genul
Ioanei Pârvulescu, ori te numești Radu Cosașu și propui, prin intermediul
Polirom, Viața ficțiunii după o revoluție,
roman epistolar. Suntem în prezența acestui din urmă caz și Cosașu, cumva,
îndeplinește așteptările: reia și răsucește în lumină retrospectivă evenimente dinainte
de ’89 cu aceeași grație nonșalantă ca în Supraviețuiri,
luând, cu al său motto, totul în tragic și nimic în serios, sub formala
acoperire ficțională.
Pe scurt: fiul inexistent al lui Cosașu, emigrat în
Groenlanda, se ocupă cu topirea ghețarilor și folosirea apei obținute în
producția de vodcă. Fiul inexistent nu a învățat la școală despre Ibrăileanu și
Zarifopol, nu suportă literatura și politica – atât de drag-constrângătoare
tatălui – și nici nu prea apreciază nuvelele acestuia din urmă. De altfel, pe
tată îl găsește deseori de-a dreptul insuportabil: orgolios, calofil,
nostalgic, datat, egocentric – și adjectivele pot continua. Aceasta e schela pe
care Cosașu edifică prima parte a cărții. Dialogul cu acest corespondent incomod, ales special nu ca
disclaimer, ci ca un prim lector
(instanță) critic(ă), îi permite tatălui să rememoreze în siguranță episoade
din cei 45 de ani de iluzii și de opinii mai mult sau mai puțin justificate. Ce
s-a trăit, s-a trăit, pare să spună, iar viața unuia nu poate fi judecată de la
peste jumătate de secol distanță. Totuși, Cosașu e primul care repune în
discuție, iar și iar, alegerile unui tânăr pe care-l cheamă ba Radu Cosașu, ba
Oscar Rohrlich, ba care semnează sub pseudonimul Radu Costin. Astfel, printre
cronici de film sau recomandări de scriitori trimise către fiu, un fir al
cărții e dat de articolele de tinerețe pro-comuniste ale autorului, culese acum
ficțional de o fostă logodnică inexistentă a fiului inexistent, într-o viitoare
Antologie a rușinii în presa românească
(1948-1989). Textele cu pricina au ele însele un traseu aventuros, ajungând
din România în Islanda, apoi în Israel și înapoi în Islanda – dacă nu cumva
trec și prin Roma, prin mâinile mamei inexistente ale fiului inexitent. A, nu
v-am zis de mamă? O veți regăsi alături de alte personaje, unele mai
inexistente decât altele – ba amici de-ai fiului, ba prietene de-ale tatălui –
care participă toate la această, de-acum, discuție deschisă. Nu știu dacă a intenționat
Cosașu să readucă în memorie inexistența (că tot am abuzat de acest cuvânt)
oricărui secret al corespondenței în perioada comunistă sau dacă doar a poziționat
în spatele fiecărui fragment dureros din trecut câte-un personaj pe care l-a
făcut să coboare în aula epistolară. Cert e că are un eficient efect dramatic:
comunitatea destinatarilor și a expeditorilor se împarte, încet, în două
tabere: una a radicalilor, a generației Internetului, a celor care au făcut Piața Universității, care nici nu
vor s-audă de rezervația unde părinți și compromisuri trăiesc împreună și, pe
de altă parte, tabăra părinților și a compromisurilor, susținută de cei mai
proaspeți capitaliști de după ’89 – oportuniștii. În orice caz, această primă
parte se va termina între concursuri de bridge și decese, în cea mai
astringentă ironie.
Partea a doua a cărții e păstrată pentru o răfuială
mai veche între Cosașu/Rohrlich și cenzură. Scrisorile vin doar de la Artur
Reznicek, fost dar temut șef al cenzurii vechiului regim. Substituirea e
interesantă și dă câteva răspunsuri unor curiozități. Plăcerile unui cenzor:
firește, accesul la cărțile și filmele interzise, de care se bucura realmente,
cu ajutorul unui instinct artistic cultivat, involuntar și paradoxal, prin
prisma meseriei, de către partid. Două situații trebuie extrase, prea sunt
tragi-comice: cenzorului îi place foarte tare un film, fără niciun derapaj
ideologic, pe care, înainte să-i dea drumul în cinematografe, i-l duce la
vizionat lui Ceaușescu. Ceaușescu conchide: o porcărie. Filmul merge la topit.
Și, o a doua: cenzorul citește o carte, corectă, „pe linie”, căreia nu-i dă
însă „bun de tipar” deoarece n-avea nicio valoare artistică. Neplăcerile unui
cenzor, desigur, se pot bănui: riscul asumat de a permite un material ușor interpretabil,
scandalurile după scăparea în presă a unor articole, și așa mai departe. De
subliniat mai este că, în această a doua parte, Cosașu permite deformației
profesionale a cenzorului să-și facă mâna, absurdo-simbolic: cenzorul se
cenzurează pe el, hașurând anumite cuvinte sau chiar propoziții.
Din alt punct de vedere însă, îndepărtarea din această
a doua parte a instanței critic-satirice (i.e. a fiului inexistent) duce la
ușoara tocire a spiritului (auto)ironic și la o oarecare monotonie. Pare că trimiterile
și referințele se adresează mai mult cunoscătorilor, a celor care, măcar pentru
câteva luni, au purtat la gât o micuță și îndepărtată cravată roșie. De unde și
întrebarea, la un moment dat, pertinentă, a cenzorului, care mă dispensează pe
mine să mai adaug orice comentariu: „Azi ar mai ști cineva pe cine și ce
parafrazez?”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu