În
iulie 2016 se împlinesc 100 de ani de la primul manifest Dada citit de Tristan
Tzara în Cabaret Voltaire din Zürich. Tzara de-abia împlinise 20 de ani iar
scurtul său text anti-establishmentului artistic, intitulat manifestul domnului antipyrine, urma să
fie preluat de André Breton și publicat în 1920 la Paris, în revista înființată de
acesta din urmă, Littérature.
Acum, în 2016, Polirom readuce în atenție textele, incendiare pentru începutul
de secol XX, cu care tânărul Tzara, sau Samuel Rosenstock, a contribuit la
scurtcircuitarea proximelor obișnuințe literare, în special ale poeziei: cele Șapte manifeste DADA, Lampisteriile și,
bineînțeles, Omul aproximativ concentrează,
amestecând poeticul cu programaticul, întreaga viziune deconstructivistă,
revoltată a tinerilor din Zürich.
Acum,
când suntem (am fost?) martori ai postmodernismului, ai douămiismului, ai postdouămiismului,
ai twitpoemelor, poate fi dificil de înțeles cu adevărat ruptura pe care a
provocat-o dadaismul cu
serios-elitista lirică dinaintea sa. DADA, cuvânt ales – într-un gest simbolic
– la întâmplare din dicționar, a fost pus pe frontispiciul unei mișcări ce, practicând
revolta în scopul inovării, se întorcea deseori, într-o dinamică demolatoare,
împotriva propriei încremeniri în paradigmă. Dadaiștii refuzau tehnica înaltă
poetică, persiflau reflexele estetic-simboliste și cu atât mai caustic dereglau
locurile comune liric-sentimentale, întru scandalizarea gusturilor călduțe
burgheze. Însăși ideea de literatură devine pentru dadaiști constrângătoare
prin rigiditatea regulilor și repetarea convențiilor. Și totuși, nu e anarhism
pur. Tzara o spune, în „Manifestul Dada 1918”: „Ne rămâne după măcel speranța
unei omeniri purificate”. În afara frondei evidente, Dada a reușit să impună o
răsturnare și o reconstrucție a procesului creativ, bazându-se în special pe
insolitare. De unde și nenumăratele conexiuni ce i s-au atribuit cu Futurismul,
Cubismul, Generația Beat (similarități evidente, chiar dacă fragmentare, între Omul aproximativ și Howl), etc.
Neprincipial
în textele sale, Tzara – unul dintre cei mai radicali actanți – se îndepărtează
încet de ceilalți participanți la mișcare. Chiar germanul Hugo Ball, fondatorul
Cabaretului Voltaire, va fi recunoscut ulterior pentru o atitudine ceva mai
moderată față de sfidătoarele manifeste ale tânărului român francofon. În scurt
timp, cele Șapte manifeste DADA trec
din underground în mainstream: șochează prin limbaj, prin alăturări imposibile
de termeni, lexicul poetic împrumută de oriunde, de la fizică la băi publice
iar aranjamentul în pagină e uneori delirant. Întreaga pleiadă de procedee nu
va fi decât ceea ce mai târziu se va numi o tehnică a spectacolului, o recuzită
în permanentă schimbare la nivel lingvistic și textual – un joc de altfel menit
să anime atât cititorul cât și ascultătorul, dacă ne amintim că manifestele nu
erau doar publicate ci se citeau și în public. Ulterior, inamicii principali ai
dadaismului, plictiseala și îmbătrânirea în convenție, vor duce la o tot mai
rapidă schimbare a artei poetice, doar că procesul va avea ritmuri diferite, de
la o țară la alta (cu alte cuvinte, de la un context politic la altul).
Spontaneitatea,
vitalitatea sau viața înaintea artei au fost, în paralel cu inovarea, laitmotivele
avangardiștilor de la Zürich. Se pot toate combina într-un singur gest (poetic)? Fiindcă
enunțul e retoric, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, ca să aduc în discuție
celebrele poeme scoase din pălărie, propuse de Tzara. În 1939, Călinescu remarca
în legătură cu această rețetă: „A tăia cuvinte din jurnal și a le pune în
pălărie e un fel de a spune că orice
cuvânt poate sluji operei de creațiune și că nu există cuvinte predestinte,
artistice. A înșira cuvinte scoase din pălărie la întâmplare este a afirma că
poezia e în fond rezultatul unui hazard, al unui har, nu al intenționalității”.
Firește că, pe lângă poemul din pălărie, care reprezintă cea mai intensă și
sarcastică formă de opoziție adusă poeticii tradiționale, mai exista o acută
ironie la adresa criticii, prin cel mai neobișnuit, pe atunci, instrument: o
critică ce conține valoare poetică în sine (atât în manifeste cât și în lampisterii),
o programă care așadar își demonstrează teza prin însăși forma enunțului ei.
Cu privire la
imposibilul poem fluviu Omul aproximativ (de
125 de pagini), trebuie făcută o precizare: ori de câte ori ar fi reluat, nu
poate fi decât redescoperit, cu falsa impresie a permanentei prime lecturi,
dată de abundența semnificațiilor. Ceea ce-nseamnă că DADA a avut dreptate –
poemul e viu. Dar tot astfel trebuie spus și că, citit fără pauză, poemul poate
duce la o intoxicație de cuvinte fără înțeles sau de sensuri fără referent. Și
odată ajuns în punctul ăsta, trebuie să te întorci la câte-un desen de-ale lui
Picabia, la un manifest din cele șapte sau să-ți închipui atmosfera cabaretului
din Zürich. Ceea ce duce la o altă întrebare (răutăcioasă, admit): considerând
că enorma influență a lui Tzara are strânsă legătură cu plecarea lui la Zürich
– s-ar mai fi născut dadaismul la el acasă, în Bacău?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu