Radu Andriescu - Când nu mai e aer

Divorced... with children

Citind cronică literară, nu de puține ori afli despre cutare scriitor că are parte de prea puțină vizibilitate, că volumele lui, inexplicabil, au trecut neobservate de cronicari sau că, deși calitative, cărțile au strâns mai mult praful librăriei decât succesul ei, dintr-un vertij cauzal în care intră popularitatea autorului, promovarea, tirajul volumelor, mărimea editurii, și așa mai departe. De fapt, acest tip de observație care, într-o formă sau alta poate fi găsit într-o cronică din trei, îi face un deserviciu autorului: valorizarea prin intermediul pieței (i.e. al vizibilității și al vânzării), de la americani – pe de o parte, și de la internet, pe de alta – încoace, au mutat până la încurcătură criteriul importanței unei cărți ce nu demult era evaluată de către critică; astfel că, apreciind un volum dar adăugând că a trecut neobservat, cronicarul nu face decât să genereze în mintea cititorului neavizat (care poate confunda până la identificare un produs artistic cu unul comercial, așteptând de la ambele același tip de promovare, care nu știe nici că există prea puțini cronicari ce n-au cum să citească și să semnaleze toate aparițiile editoriale), să genereze, așadar, o idee de tipul: e bună, dar n-o cumpără nimeni.

N-aș fi încercat să forțez argumentația de mai sus dacă n-aș fi găsit o variantă masochistă a acestui tip de prezentare: cea făcută de autorul însuși despre cărțile anterioare, în speță de Radu Andriescu, în deschiderea volumului de poezie Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Însă, lăsând la o parte prezentarea autorului și în speranța că volumul va avea parte de o receptare onorabilă, Când nu mai e aer,  după cum observa Bogdan Crețu, e un roman în versuri, similar, ca lectură recentă, cu Garda de corp a lui Merlich Saia. Andriescu imaginează o familie fragilă (Mariana, Ana și mama lor) în care subîntinde fragmente de realitate și amintire, din ipostaza unui eu creator-observator. Traseul acestei familii monoparentale, semi-ficțională prin banalitatea ei, ajunge să fie din precis conturat, prin acuratețea și semnificația detaliului, curios urmărit, ca în cadrele trompe l’oeil. În anii care se scurg o dată cu paginile volumului spectaculosul este refuzat întrucât acesta nu există decât sub forma unei creații sintetice. Sub o altă formă decât evenimentul media, evenimențialul, se acutizează viața din detaliul unui gest, din jarul unei țigări, din forma unei patine până uneori la paranoia, alteori la lehamitea ascunse sub masca unei mame liniștite și dedicate. Cum altfel ca cele mai inofensive obiecte (un ou ochi, un primus, o cretă) să amintească ce instabile sunt certitudinile, ce aproape, ce palpabilă e nebunia? Precum personajele arhipsihologizante din romanele rusești de secol XIX, Andriescu țese în jurul propriilor personaje o lume de umbre și de neliniști, într-un incredibil thriller domestic care, cu migala fiecărui nou poem adăugat, dezvelește sub logică, sub reliable – butaforia a ceea ce numim real. Cu migală pentru că, așa cum individul învață încet, de la copilărie spre maturitate, să se încreadă în simțuri și în rațiune, tot încet, insesizabil, trebuie făcută această dezvrăjire. De aceea volumul nu e împărțit în capitole separate și tot de aceea poemele nu rezistă (majoritatea) citite în afara contextului. Firește, din grija ca fragmentele decupate/inventate din viața personajelor să nu devină o mantră a banalității, câte o imagine aparent neglijentă, fără importanță vine să tulbure suprafața naivă și radioasă impusă de cele două fete, Ana și Mariana. Deoarece nu rezistă la citare în afara poemului, ele pot fi găsite în texte ca Măști, Spre Pașcani, Socializare, Sunny side up, etc.

 Pe principiul fumătorului care la o bună vreme după ce renunță la țigări reîncepe să simtă mirosurile fine, Andriescu a avut grijă să anuleze substanțele tari, condimentele poetice puternice, pentru a readuce la suprafață izuri de halucinație și morbid. Dar totul e eufemizat. Nu există depresie ci privirea asupra jarului unei țigări, nu există suferință și despărțire ci o pungă cu apă și pești, nu există singurătate și atacuri de panică ci: Când / nu mai e aer / deloc / închide geamul / și ia o carte. Radu Andriescu ascunde ca să arate (sau ca să sugereze, chiar și subliminal), ca în pictură. O încordare latentă ține aripile de îngeraș ale fetițelor lipite de umeri, un necunoscut chinuitor se materializează episodic într-un personaj gri ce nu numai că nu reface, dar amenință și mai tare echilibrul fragil.

Păstrând proporțiile, Când nu mai e aer amintește de Married... with children. Dacă sitcom-ul producea o mutație în așteptările telespectatorilor și putea face din orice om comun un erou, volumul încearcă o mutație de semn opus și avertizează că același om comun, rațional și de bun-simț, e la un pas de colaps. E un volum bun, de care sper că Radu Andriescu n-o să mai aibă ocazia să spună, peste câțiva ani, că n-a facut mare vâlvă.