Petronela Rotar - Sfârșitul nopții

Am început să citesc volumul de povestiri (19, dacă am numărat bine) tocmai după ce terminasem un poet care scrie foarte lung, grav și sentimental, astfel că primul text din carte, Alfa, o povestire despre un tip ce-și ascunde ratarea sub paravanul meseriilor de arhitect și de alcoolic, a fost ca o gură de aer: mi-am zis, uite mă, mai scriu și oameni normali la cap, fără pretenția de a prinde în doar 3 pagini toate marile teme ale literaturii, după care tu, ca cititor, să fii silit să te-ntorci, așa, ca un fel de extraterestru, la viața de zi cu zi. Și Sârșitul nopții tocmai despre viața asta este, despre viața de zi cu zi în care te poți recunoaște – și e o mare calitate a unei cărți să poți spune pe parcursul ei uite, mă, și mie mi s-a întâmplat asta, și eu m-am gândit la asta, șamd.

Așadar, o carte mozaic, cum singură și foarte potrivit o caracterizează autoarea – un melanj foarte eteroclit de subiecte, aparent fără un schelet, fără o structură care să le lege într-un tot unitar. Iar asta-mi spune, dacă nu greșesc, că autoarea n-a vrut un întreg, exprimat prin părțile lui, ci că, având ureche de dramaturg, a tras cu ea, cu urechea, la tot ce se-ntâmpla-n jurul ei și a găsit – în oamenii întâlniți, în întâmplările trăite sau care i s-au povestit – potențialul literar (asta pentru că, firește, viața bate literatura). Există, așadar, fără să se asemene între ele, mai multe tipuri de povestiri în volum:

-          - cele pornite de la locuri, cum sunt cele gravitând în jurul mării (Vama Veche, Gura Portiței) sau al Deltei. Ele mi-amintesc de Dumitru Crudu, cu ai lui Oameni din Chișinău, povești de asemeni construite pornind de la un anumit spațiu, însă ce leagă la el poveștile e tocmai asta – toate se petrec în Chișinău, e un fel de fotografie a Chișinăului asamblată din cioburi de întâmplări și absurdități cotidiene. Dar Sf. nopții nu e doar asta.

-          -apoi există și povești mai crude, unele care-ți strepezesc dinții, cum ar fi Calul mort (o fată care e cât pe ce să fie mâncată de lupi) sau Gambler (un parior fără, logic, noroc, așa cum sunt toți – asta mi se pare și cea mai bună poveste a cărții), proze care seamănă cumva cu cele ale „nesimțitului” de Irvine Welsh (Acid House), pt că la el toate îți strică dinții și te fac să te simți prost. Iarăși, asta-i doar o latură a cărții.

-          -avem și thriller á la Bolano, Camera 418 – dintr-o lună de miere în Sicilia, în doi, normal, rămâne până la finalul povestirii doar personajul feminin, îndreptându-se spre o destinație pe care autoarea ne lasă să o intuim dincolo de final – și anume casa de nebuni (faină, povestirea).

-          -și, în fine, o ultimă asemănare de gen – apare și umbra lui Italo Calvino în volum, o dată cu povestirea – sau poemul în proză – Orașul fără soare, care pare scrisă având pe repeat în căști Gorillaz - "Fire Coming Out of a Monkey's Head".

Totuși, făcând abstracție de textele izolate (și foarte reușite) care ilustrează un gen sau altul, cred că în majoritatea se subîntind problemele, infinite ca diversitate, ale relației și, totodată, ale identității, formate sau deformate ale fiecăruia, în cadrul unei relații. Și nu mă refer la pattern-ul „ea țață și el un laș nenorocit arogant vulgar alcoolic curvar” (deși există, și ingredientele astea) ci fix la momentele de mare intensitate, cele mai importante dintr-o relație, pe care noi, culmea, nu le știm ori ne prefacem, nu vrem să le știm: când simți că începi să te îndrăgostești, când simți că începe să scârțâie, când ar trebui să-ți fie clar că totul s-a dus dracului dar totuși nu poți pleca, când, în fine, deși îți iubești partenerul, nu mai ești mulțumit și-ncepi să-ți inventezi ba scuze, ba alter-ego-uri ca să poți continua. Foarte bun insight, din pct ăsta de vedere.

Buuun. Și acum ce mă enervează la carte:

-          -că mai multe dintre povești au un potențial fantastic care, după mine, nu e exploatat îndeajuns; pare că autoarea ori se grăbește să termine cu ele ca să se apuce de următoarele, ori le schematizează excesiv, dându-mi, în loc de narațiune, descriere sau definiție. Ex – prima poveste, Alfa, - preferă descrierea arhitectului și chiar spune undeva că „era înalt și arătos, avea o figură care nu-i trăda caracterul, sau mai degrabă lipsa lui”. Ori eu sunt genul care preferă să nu-i spui asta, să nu i-o dai mură-n gură (vezi că personajul ăla e un loser fără caracter), ci să tragă el singur concluzia.

-          -că unele finaluri au o morală explicită, ca de liceu, așa. În proza Exhibiționiștii, de ex, după ce un tip cu figură de tocilar și o tipă ștearsă fac, în văzul lumii, porno pe plajă, se spune la final: „niciodată, de atunci, nu am mai subestimat o sfioasă sau vreun tocilar slăbuț”. Din nou, mi-ar fi plăcut ca Petronela să nu fie din pct ăsta de vedere așa de harnică, ci să-mi lase și mie, cititorului, o parte din treabă.

-          -că unele efecte sunt căutate și subminează povestirea. Intră aici glumițe de messenger: „omul stă departe, unde-ntoarce uliul 6” (gentlemanul de la țară); limbaje colocviale potrivite oarecum forțat în discursuri fine (textual, pg. 133 – barbatu-so); sau expresii caragialești în situații redevabile nu atât Balcanilor, cât Americii de Sud. De ex, în povestea Aventura  - naratoarea povestește normal, neutru, o aventură din Vadu, lăsându-te subtil să înțelegi (prin faptul că petrece timp în Vadu și nu altundeva, că doarme la cort, că vorbește relativ frumos) ce fel de persoană este (un fel de profil de hipioată frumos educată), ca, după cinci pagini, să arunce, cumva în joacă și izolat, expresia: „și, ca sa spui drept, țațo…”, după care să continue ca înainte. Sunt puseuri de zeflemea ale autoarei neținute sub control? În cazul ăsta autoarea o distruge, făcând-o necreditabilă, pe naratoare;

-          -și că, accidental, (exemplul îl dau din povestirea Sfârșitul nopții) sunt îmbinate – nu știu cum e posibil – clișee („furtuna de orgasme”) cu expresii extraordinar de lirice („ea îi promisese o cafea și un copil”). Oricum ar evolua povestirea, furtuna asta de orgasme o să mă bată undeva în spatele creierului, făcându-mă să mă întreb dacă n-ar trebui să tratez sarcastic toată treaba.

Așadar, o carte atât ca un mozaic de genuri, foarte interesant, cât și ca un mozaic stilistic, ici-colo, după mine, perfectibil.