Alexandru Potcoavă - Într-o zi nu ne vom mai recunoaște

Spre ghinionul meu, nu l-am cunoscut până acum pe A.P. și nu am citit nimic de el, deși n-a stat degeaba – încă un volum de poezie, două romane și un volum de proză scurtă. Dar există și o parte bună în ghinionul ăsta – și anume aceea că, în legătură cu ultima lui carte, nu am avut nicio așteptare în privința ei: nu mi-am dorit ca volumul să fie cel puțin la fel de bun ca cel dinaintea lui, nici să aibă un anumit stil cu care m-a obișnuit sau să trateze ce mi-ar fi plăcut mie, o temă sau alta. Am luat-o astfel ca pe ceva cu totul nou și am citit-o cu cei mai neinfluențați ochi. Și recunosc că la început, din prima, titlul nu m-a atras: într-o zi nu ne vom mai recunoaște  - ce mi-am zis – iată un alt titlu cu trimiteri intime, cu subtilități biografice, o altă poveste domestică sau romanțată, el și ea etc. maxim, poate, cine știe ce alternanță a ego-urilor. Și mai recunosc că nici poemul pus la începutul sau pe frontispiciul volumului nu m-a convins, deși arată, încă o data, explicit, faptul că poetul nu scrie la întâmplare, conform unei inspirații de moment (ar fi fost culmea), ci a unei structuri gândite dinainte și lucrate, atent și repetat. Și care poem, de asemenea, are două versuri superbe: cred în prieteni și ei / treaba lor în ce cred. În ciuda acestor lucruri, mi s-a părut cam plat.

Aceste impresii, născute practic înainte să încep volumul, pe cât de repede s-au ivit, pe atâta s-au volatilizat, de la prima poezie, eminescu – poem lung, de câteva pagini (ca majoritatea, de altfel): vizita la casa memorială a lui eminescu e doar un pretext pentru  dezvrăjirea unei idei și a unui spațiu și, pe golul nou creat, asezarea altor conotații, mai mult sau mai puțin cotidiene. Ipoteștiul e prozaizat și din ireal bucolic devine ireal grotesc, chiar dacă inofensiv, un loc ocolit de istorie și populat cu altfel de eroi, precum chelnerița, veterinarul, coroi haiducul – personaj de legendă recentă – și ți-ai spune unde naiba a mai avut loc și coroi ăsta în improbabilul si monopolizatul (se știe de către cine) ipotesti – dar tocmai e șmecheria, alex a creat loc pe lângă statui și pentru viața care oricum și-a văzut în timpul ăsta de treaba ei și o arata în goliciunea-i, faină, nasoală, cum e. 

Și mergând mai departe în volum, am constatat că e chiar un fel de mod de operare ăsta – luarea unui loc, a unui eveniment istoric sau a unei figuri cunoscute, raderea informațiilor gen Wikipedia din jurul lor și repunerea lor în alt curs, reînvestirea lor cu o viață – cum ziceam – dezvrăjită, dar de fapt revrăjită cu un realism magic. Pe cât înaintezi, pare că intri tot mai adânc într-un roman împărțit în similipovestiri care urmează să conveargă în același corp autoficțional din care au fost rupte. De altfel sunt folosite tehnici ale romanului și ale prozei scurte, de la îmbinarea anecdotică a unor detalii ce țin de omnisciența autorului (ce a zis Dej într-o situație sau alta) și fixarea, tocmai prin alegerea lor și nu a altora, într-un istoric concret (ce-ți reclamă și o anumită atitudine: anii 90, comunismul târziu sau obsedantul deceniu), îmbinarea lor deci cu perspectiva prezentă, reală din care e spusă sau auzită povestea, iar perspectiva asta e de fapt o altă poveste. Un fel de povestire în ramă. De aia, cred eu, Alex Potoavă a avut  nevoie de spații largi pentru poeme, pentru a pregăti toate aceste scenarii încârligate unul într-altul.

Faptul că aceste fire epice par lăsate să curgă libere și că poemul își câștigă importanța doar în final e înșelător. Textul e încărcat subtil, are tot felul de fitile care amână declanșarea imaginii: ea apare ori după ce deja ai trecut la alt poem ori apare, cumva, în subconștient, și habar n-ai de ce o ai acolo. Sau o găsești la recitire (simplu fapt că e nevoie sau că rezistă la recitire spune multe). Mi s-a întâmplat de mai multe ori, dar dau un singur exemplu, în poemul Oana, ce începe dintr-un loc și, pe principiul memoriei care cade, incontrolabil dintr-o amintire în alta, te duce și el, poemul, fără ca tu, cititorul, să poți să controlezi, dintr-o perspectivă în alta, fără să știi unde vei ajunge. Exemplul e dat de un arc de beton de la marginea drumului, la ieșirea din oraș (ieșirea din Timișoara, loc al prostituatelor) – imagine ce apare pe la mijlocul poemului. Se face vorba între timp despre altele (și ce altele: supermarket, politruci, siberia, katyn) ca arcul de beton să apară, transformat, spre final, aici merită să citez: „puținii martori rămași după căderea / comunismului au prins acest mâner pe / dulapul cu schelete al timișoarei” etc. Adică arcul de beton, mânerul, monumentul, ș.a.m.d.

Și fiindcă am zis de poemul ăsta, el se încheie cu versul care dă titlul – într-o zi nu ne vom mai recunoaște – care are o cu totul altă semnificație decât ceea ce credeam eu când l-am văzut pe copertă (apropo de pripita primă impresie) și care, pus ca titlu, formează un fel de declarație de intenție pentru întregul volum: adică, aș putea zice, îndemnul la cunoașterea și asumarea trecutului, a tragediilor personale dar și colective, precum și indicația de a nu înghiți ce vedem în jur, de la felul de a fi al oamenilor până la ce vezi sau ce ți se spune că trebuie să vezi, fără o minimă judecată, riscând, în caz contrar, să ajungem să nu ne mai recunoaștem, ca indivizi și comunitate. Care va să zică, niște inși fără identitate. 

Un volum de poezie complex, foarte, foarte mișto.