De ce nu-mi place Cezar Ivănescu

Ridicarea oportunității nediferențiate a antologiilor la superlativ ține de apetența clișeică a unor cronicari care operează astfel, post-factum și nivelator, subtile mutații în orizontul de așteptare al cititorilor. În pofida unor temeiuri de publicare de multe ori justificate (educative, comerciale, de recuperare, etc), scapă totuși la numărătoare câte-o culegere aparent  mult așteptată, dar care manifestă un soi aparte de anacronism obositor. Respectând mai degrabă proverbul „fie, decât lipsească”, Copilăria lui Ario Paradis, antologia din Cezar Ivănescu propusă de Editura Junimea, se încadrează în această categorie.

Poezia lui Cezar Ivănescu – profundă, cultă, gravă – se angajează cu pretenția formulelor decisive într-un registru tematic strict: moartea, ca personificare a suferinței și a singurei certitudini, devine fenomen creator de sens și, de aici, subiect de adorație. Sub această temă principală, câteva motive își fac cu dificultate loc și sunt tratate în subsidiar: mai pregnante sexualitatea și divinitatea, mai slabe mama și sacrificiul.

În studiul introductiv antologatorul Bogdan Crețu amintește de „tradiția pre-literară” ca mijloc de concepere a textelor, găsind că poetul „instaurează un ceremonial care este de ordin existențial, nu literar.” Aproape adevărat, dacă versurile n-ar fi punctate de faruri livrești, de priviri critice sau de intenții filozofice grele și prețioase. Evitarea literarului e aparentă: ontologicul deviat în individualism e condensat în literar atât de puternic încât textul nu mai respiră din cauza metatextului obligatoriu. Tot din prefață aflăm că „poezia lui Cezar Ivănescu nu va accepta temele mici, nu va adera la mode, ci va urmări să reinstituie calitatea sacră a discursului”. Doar că refuzul „temelor mici” și al „modelor” s-a încadrat el însuși într-o atitudine poetică la modă în anii modernismului târziu românesc. Dacă rigorile temelor mici ancorează textul în real, dau substanță și fac verosimil dramatismul temelor mari, lipsa lor asigură alunecarea în prostrație sau, în cazul lui C. Ivănescu, întru-un spațiu biblic minat cu himene thanatofore. În acest spațiu discursul înalt, de amvon, atinge problema sexualității cu o desăvârșită indelicatețe, reușind să caricaturizeze până la o bufonerie de tip politic așa-zisa monumentalitate a proiectului liric: „către Dumnezeul-Savaot / care ca un porc pe lume șa-, // către Dumnezeii toți ridic / sufletu-mi de Lume mai presus / și cu gura-nsângerată strig: / eu sunt Fiul, eu cu Tatăl nu-s”(...) // „eu sun Fiul curvei ,schingiuit / Și al Mariei curva fată ma-, / eu sunt Fiul vecinic părăsit, / Eli, Eli, lama sabachta-”. Nu știu ce clape a vrut să apese poetul (adorația prin revoltă, reversul imaginar călău-victimă, psihologic, deci blasfemator) dar acum nu par decât stridențe ale unui licean fugit dintr-o casă autoritarist-puritană. Dacă Welsh și-ar fi înscris unul dintre personaje la seminarul teologic, n-ar fi obținut la poezie religioasă rezultate mai bune decât C. Ivănescu.  

            Revenind la bufoneria de tip politic: politica pare a fi o altă temă (mijlocie?) suprinsă-ntr-unul din cicluri, Către discipoli (ridicolul titlului va rămâne în afara discuției). Poemul Către discipoli (II) candidează la Zmeura de Aur: în tonalitate patriotardă și pe ritm publicist-epigramist, autorul amestecă un aluat de inversiuni colțuroase, elipse, injurii, pangramatisme, arhaisme și, desigur, căcat, în stilul intervențiilor „sacerdotale” tip CVT: „! Și-am rămas cu Țara-Cur / și-am rămas cu țara-Curvă / și cu pretenii din jur / care cu căcat o-ncurvă, / și cu pretenii din jur / care cu căcat o-ncurvă!”. Și tot din registrul tematic (involuntar, de data aceasta), rețin pe fugă reflexele misogine: textul Doina (Moartea peste tot) acumulează în rândul rimelor îndoite cu apă unele precum: rană-curvană, guriță-curviță, mândruleană-curvuleană, mândruliță-curvuliță. Singura calitate a textului e similaritatea (imposibilă, totuși) C. Ivănescu – Slayer: Moartea peste tot – Raining Blood.

Astăzi – în paradigma care celebrează trăirea, viața, momentul – reașezarea morții la masă ar fi binevenită. S-ar câștiga distanță și sens. Dar când maniera lexicală combină piosul cu scatologicul – într-o formă ciudată de expresionism religios –, scopul e ratat, rezultând un straniu efect al cerșetorului: biserica și toaleta se învecinează cursiv. Duplicitatea e atât de intensă încât amintește de acel popă arhetip negativ ce se adresează credincioaselor cu vorba și cu erecția. Pe de altă parte, forma derutează și denaturează: din depozitul folcloric e cules doar șpanul, muzicalitatea nu ajunge la incantație și, dacă vrerea poetică trebuia să coaguleze mantra sau rugăciunea (prin repetiție, prin simplitate, prin tihnă), aceasta eșuează-ntr-o permanentă urgență revendicatorie și trivială (vezi stolul semnelor de exclamare) și readuce în prim-plan semnele imediatului, ale superlativului de cafenea.

Poate că antologatorul ar fi vrut să ne deschidem supapele minții, acelea prin care (prin ele și numai prin ele!) să primim abisalul, imuabilul, profundul direct cu moalele capului. De cealaltă parte, poate că cititorul ar fi vrut să găsească o imensă structură parodică în ADN-ul cărții. Dacă nici unul, nici celălalt nu au reușit, mă întreb atunci la ce folosește antologia.