Încercarea de a ajunge la el și de a se „rezolva”
(în ambele sensuri) pe cale mediată, ocolită – prin alții. Din mila față
de sine însuși se naște cruzimea față de ceilalți, ale căror ticuri și tipare
le execută public. Ceva amintiri domestice, violență familială sau bucăți de
copilărie sunt punctate sumar și se pierd în acelați maelstrom sexual ca în
Pilotul, pe un teren unde lucrurile s-au
întâmplat deja. De unde și hărnicia prefixelor: postnuclear, postproducție,
postcoital, etc. Un fel de, totuși, hărnicie – sărăcie, dar care asigură până
la urmă starea de observator al orașelor abandonate și al cimitirelor
industriale. Antieroul sentimental pare-mi-se construit dintr-o asumare
libidonos – duplicitară și o sinceritate tinerească, naivă de a pune degetul pe
rău. Adică un tip care zice: „aș vrea să strige în gura mare că i-a venit / să-mi
arate pizda ei însângerată / (...) / de mine să nu-ți fie rușine, fată la ciclu,
/ fiindcă sunt de zece ori mai dezgustător ca tine” mai poate adăuga adjective
estetic-etice: „înjurătura urâtă”, „semnele rele”. Chiar dacă nu e ceva nou,
îmi place aerul metalic și supraurban – chiar dacă unii ar spune că-i deja răs-folosit,
că doar locuitorii lumilor a II-a / a III-a, încă neobișnuiți cu metropolele,
îl mai pot folosi (zicea Borges undeva că dacă un francez scrie despre Orientul
Mijlociu abundă cămilele, dacă scrie un arab n-o să vezi niciuna). Îmi place și
devoalarea (nedusă până la capăt, dar faină) pe care o propune, cu metoda how
it’s made: liniștea, echilibrul tău de participant pasiv sunt șifonate când ți
se amintește că-n spatele atitudinii posh chinezii fabrică lumea, că-n spatele
gândurilor din cap e doar chimia din măduvă și fizica subatomică. Mai zic că ființa sexuală din care e alimentat
volumul e departe de a fi epuizată (ca material) și că problema
identității rămâne în picioare, cu laitmotivul „lucrurile sigure sunt și
imediat cuantificabile”. Sau nu sunt.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu