Temporary glitch, final breakdown

Cel mai simplu, glitch se poate traduce ca o eroare temporară a unui sistem sau ansamblu de sisteme. Poate fi vorba de o eroare a sistemului de operare (bug) sau de alte disfuncționalități specifice lumii computerelor, la fel cum termenul se poate referi la o defecțiune apărută într-o schemă bazată pe rigori științifice, i.e. fizice, matematice, astrofizice, logice. Device-uri, apps-uri, servere, programe sau, în alte domenii, rețele de energie ori motoare electrice – toate pot înregistra glitches. Trăsătura cea mai importantă a unei astfel de erori este aceea că intervine într-un sistem care și-a dovedit anterior fiabilitatea, care a fost verificat cu atenție, testat îndelung și, cu toate acestea, s-a dovedit imperfect. De unde și surpriza și nerăbdarea cu care spui „mi-a dat eroare!”, atunci când apare unde nici nu te-aștepți, adică aproape peste tot. Peste tot, dar nu și la om. Ființa umană nu poate înregistra glitches. Nu fiindc-ar fi susceptibilă de perfecțiune (fiindc-atunci ar fi moartă), ci pentru că-i greu imaginabil ca imemorialul nostru strămoș să fi fost C-3PO, chemat de către Inginerul Bărbos înainte de rollout la infinite re-calibrări ale mecanismelor sale. Și-atunci de unde, totuși, stările ăstea, scurte și inexplicabile, de ecran albastru, ale ființei? De unde sinuciderile pe care psihologul, ca un ineficient troubleshooter, încearcă să le prevină? Oricum ai vrea s-o prinzi, ființa umană-i alunecoasă, a scăpat și încă va mai scăpa definițiilor pe care eseiștii multor domenii – de la cele ce se termină-n „-logie” (disciplină, știință) la cele care au în coadă „-zofie” (înțelepciune, doctrină) – încearcă să le-nnoade precum punctele unei plase. Fostul student la filozofie Vlad Moldovan propune în Glitch, dintre toate formulele, acea ființă trasă ca o mască peste umori și linii de cod. Mai ales peste linii de cod.

La prima vedere, coperta îți arată o baterie pe un fundal pixelat aiurea. Mai atent, observi un item ce poate fi, în același timp, o fereastră sau un ansamblu arhitectural corporatist ce planează deasupra unui oraș adormit, schematizat pe două planuri: unul de amplitudine, din care poți ghici niște străzi după punctele de lumină, și al doilea, mai îndepărtat, în care alte puncte de lumină neclare, mișcate, pare că tocmai sunt zburate de o undă de șoc. În prim-plan, monocrom, metalic, o baterie pe ceva ce poate fi o masă de operație, din ambele lipsind bucăți de imagine, conform unei matrici precise dar necunoscute. Un glitch digitalizat. Așa își începe Moldovan discursul poetic asupra ființei, ca sistem supus erorii, ca mașinărie chimică.

Două lucruri sunt pregnante de-a lungul întregului volum și, vorbind despre ele, voi încerca să explic, așa cum am înțeles eu, cartea. Primul: rima, arhaismele, schemele pseudo-romantice. Nu excesive, dar existente: „...unde tot a doua casă / e pentru amantlâc. / Te uită / și înțelege / cum toate - / de neatins adastă / doar pentru a se ascunde / în cel mai bun pământ. / Durerea nu robește / paloarea iese castă / cu irizări plăpânde / spre sufletul cel frânt” (important de precizat titlul poemului, Electronische Bauhaus). S-a spus că formula e anacronică și inoportună. Cred mai degrabă că e un gest ludic, experimental, recuperator (poate la modă: Flo Popa, Doboș, Sociu, Micleușanu au încetat, de asemenea, să se ferească de rimă ca de dracu, făcându-și însă, în afara acestei trăsături comune, fiecare câte un proiect unic). Așa cum și optzeciștii procedau la vremea lor, și Moldovan se folosește de pattern-uri de secol trecut doar pentru a crea cu aceste sample-uri o muzică nouă. Decupând, multiplicând și recontextualizând sintagme după o schemă proprie, reușește să creeze un decor capricios și, în spiritul globalist al zilei, fără culoare locală. Căci lumea lui nu poate fi asimilată-n totalitate niciunui concept, nu e nici rurală, nici urbană, nici postindustrială, nu stă pe pământ și nici ireală nu e, nu sondează autobiograficul așa cum nici nu fotografiază cotidianul. Mai degrabă ea împrumută din toate, reușind parcă, prin intermediul flash-urilor, un involuntar efect holistic, așa cum, păstrând proporțiile, făcea la îndemnul lui Banksy și Thierry Guetta, aka Mr. Brainwash, în încercarea de regizare a street art-ului.

Al doilea aspect imediat vizibil vine ca pandant al acelor arhaisme muzicale și contribuie la hibridizarea decorului: poetul e un tip cult și ține ca noi să nu scăpăm asta din vedere. De la neologisme cu rezonanță înaltă la ermetice referințe tezofice, religioase, tehnologice, Vlad Moldovan pare dispus să verse în texte tot ce-i vine-n minte, poemele părând deseori create în paralel cu propriile căutări și devieri spirituale. Toate aceste referințe (akașic, warslut, kazerne, chi kung, tetris liquirizia, beluga dynamis, sattva, Arcturus, pyr aeizoon, tekhteleki, Abysini) par în primă instanță doar curiozități ce atârnă pe text precum medaliile pe uniformele generalilor nord-coreeni (care medalii, nemaiavând loc pe piept, sunt lăbărțate de-a latul mânecilor și de-a lungul pantalonilor). Totuși: cine poate spune ce e oportun în poezie și ce nu? Atât timp cât textul emoționează, se poate spune că... de fapt, se poate spune că textul nu emoționează și că Moldovan, nedorindu-și asta, condiția devine caducă. Moldovan scrie o poezie conceptuală (oare câți mai fac asta, azi?) și își manevrează instanța poetică către o încercare de evoluție spirituală. E drept că pe acest parcurs, nu-i acordă mare atenție lectorului (ție pasul cine-o putea!) și se afundă-n laboratorul minții, unde șăd în devălmășie filosofie grecească și hindu, space opera, anatomie, lexic, realități paralele. Construind eliptic, el lasă să planeze în text imagini cu o legătură cel mult bănuită între ele. Jocul lui Moldovan e șiret: dacă cititorul va descoperi un sens, va culege satisfacția rebusului poetic. Dacă nu, va putea reveni la titlul volumului, reconsiderându-și prin acest exemplu poziția asupra erorilor de funcționare ale aparatului psihic uman.

Nu vreau să fiu avocatul cărții. Numeroase poeme prolixe au nevoie de indulgența multor recitiri până la găsirea unui sens, și acela eventual. Grupului de prieteni cu aceleași interese ca ale autorului i-ar fi desigur mai ușor să interpreteze aceste texte superintelectualizate. Dar rețin versuri frumoase, cu aură vintage, precum: „maimuțe ce se adună la cutia milei/unde priviri se urcă-n cer/și-abandonează”. Rețin problema ființei care dă erori, explicată prin date și prin tehnică amalgamate, rețin psihozele noi tratate cu lirism vechi, toate conducând la un rezultat straniu: debusolarea e însoțită de o anumită luciditate care, în loc s-o vindece pe prima, o întreține.