Tati in camasi albe fug din calea mea. Se refugiaza in baracile lor suspendate pe cativa piloni, strambe, indecente, nerabdatoare, la atingere, sa divulge tot ce stiu despre tot ce-au vazut. Ei, ca niste animale speriate, isi arata coltii din ascunzatori. Si mi-e mila de ochii lor, negri de atata servitute. Printre secretele de sub scanduri ii vad satisfacandu-si nevestele, vinovate de a duce mai departe respectul umil fata de boier. As vrea sa le admir parul lung dar inutil, strans si ascuns militareste sub carpe. Intre icnete si rabdare, niste unghii crapate pastreaza echilibrul intregului si pun mana de la mana ca sa ma fac.
De sub coltul hainei scot ce au incropit ieri din mine, cam in fuga, e drept. Ei nu stiu ca eu stiu asta. Ei au vrut sa-l arunce, eu l-am cules de pe jos, i-am sters lacrimile de muci si m-am surprins ca mi-e un pic scarba. L-am pus la uscat, in varful tuturor icoanelor personale, l-am facut stapanul debaralei, stapanul patului, l-am folosit ca instrument al sodomei. De la sine, a devenit batjocoritorul crud al limitei, scrasnetul vanitatii infaptuite, mirosul magdalenei. M-am construit pe mine, stapanul si sclavul meu.
Cateodata ma scot la plimbare si-s tare mandru de felul in care merg si de barbatia pe care o scap pe la colturi, discret, prefacandu-ma ca nu stiu despre ce e vorba. Uneori n-o scap, ci o arunc direct pe oameni, cu ura si chef de scandal. Si merg si merg, si-mi place atat de mult sa-mi imaginez cum ma privesc cand merg, incat n-o pot face stand pe loc. Dar se intampla sa intru pe o straduta buhaita de atata nesomn, de cand ma astepta. Si mi se face atat de rusine, incat mi-e frica sa o recunosc pe toata, mi-e frica sa nu-mi plesneasca stomacul. Si nu de catharsis, nici de sobolanii ce-mi rod increderea nu mi-e cel mai teama. Ci de cel pe care-l voi trimite inaintea mea, de cel mai priceput dintre negociatori, avocat integru caruia i-am smuls o lacrima, mesia si macedon al meu. De mine.
Mi-e teama ca voi rade straduta si voi ara locul, apoi, in momentele-n care se cuvine sa fiu melancolic, voi sadi gazon si flori si voi aduce copii sa cante subtire si inocent, eventual voi plange. Ba chiar o sa am libertatea pentru cateva secunde, poate, sa plang cu adevarat. Voi construi un muzeu si voi alege, intamplator, locul si momentul cel mai aglomerat in care sa ma plimb prin el si-n care oamenii, recunoscandu-ma, sa dea mana cu mine si sa-mi multumeasca pentru reinventarea emotiei, aproape asa cum povestesc stramosii ca era. Voi fi modest si voi spune zambind multumesc.
Sau poate nu le voi face..
Insa in drumul meu cuminte de la scoala spre casa, mi s-a spus ca trebuie sa aleg sa-mi tin hainele aranjate, sa nu vorbesc urat si sa nu merg pe stradute straine, cu tot felul de doamne-fereste ascunsi dupa garduri de fier forjat, dure si neprimitoare ca niste muscaturi de caine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu