O zi

Odata am murit pe o banca. O banca maro, destul de noua, insa o zi prea gri si umeda pentru gustul meu, actual. Cativa trecatori s-au oprit, au soptit cateva cuvinte de mirare, ba chiar am auzit unele de dispret, da-mi place sa cred ca era vorba despre altceva. Unu mi se pare ca m-a impuns inefabil cu degetul. (O fi carnea vanata dedesubt?)  Ma silesc, intr-adevar pare mai greu acum, sa ma ridic din pozitia nu prea comoda in care mi-am dat duhul, macar atat cat sa-i vad si pe ceilalti morti, doar stiu ca atipiseram mai multi pe o alee lunga, cu banci si felinare stridente. Si inconjurata de verdeata. Ca un parc din Chisinau. (“Am scos oraşul din rahat, mai candidez pentru un mandat"). Insa nu mai era nimeni, plouase si apa se scursese de sub bancile lor.

Un catel miroase in joaca urma corpului meu, lasandu-mi o senzatie de pierdere ca o inghetata pe astfaltul ud. Ca momentul de geniu furisat prin fata artistului neatent ce continua sa cante, cu degetele sangerande,  hranindu-se de acum doar cu el insusi. (primul pahar e mai greu…)

Nu s-au schimbat prea multe de cand sunt mort: parintii continua si ei sa moara lent, cu proiecte de decizii pentru vietile copiilor, sorband pe ascuns, proportional cu parerea lor despre ei insisi, lauda vecinilor sau agatarea vreunui titlu de numele progeniturii (cine mai e ca tine, ofiter de politie!!); pedagogilor li se umfla inca vena autoritatii refulate, fac demonstratii de forta si-si impart loisirul intre fuga de tirania consoartei si vise obraznice cu adolescente, tuguindu-si buzele inconstient. (silentium magarilor)

Cuvintele isi pierd, intr-adevar, caldura, visele isi impart samavolnic oamenii, panoul de deasupra cu albastru incepe sa se crispeze ca o pruna uscata. Daca as fi viu, as aduna motive florale, pentru o tensiune arteriala normala. Niste atomi incearca sa ma convinga ca inca inima imi bate sa-mi sparga pieptul. (de ce sa dai banii, cand poti s-o iei gratis?)

Dar sunt din ce in ce mai mort. Oare era mai bine sa-i spun sotiei ca am inselat-o atata vreme? (porcule, betivule) Exact, pana cand moartea ne-a despartit. Ca o ultima satisfactie as fi primit sa primesc o palma ascutita-n obrazul meu putrezit si o rasuflare fierbinte-n fata ce mi-ar fi dorit sa mor. Asta am tot facut de atatia ani, zi de zi. De ce a durat atat?

Dar acum, Doamne, robul tau se prapastuieste singur pe niste lemne. Leaga-l de trena ta si lasa-l sa cunoasca puterea neputinei, curajul minciunii constiente, nebunia hranei fara foame si povara epitetelor. Du-l din preajma inutilitatii tatalui si infertilitatii mamei. Ajuta-l doamne, (nesimtitule), pe amaratul asta, sa se desprinda definitiv din zid. Si iarta-l.

Acum, pot sa merg pe urma pasilor mei, usurel si superfluu, sa le analizez zigzagurile; pare rusinos, dar mi-adun aer in fostii plamani, caci inca sufar unde fug, inca doare unde calc, inca mi-amintesc de piciorul in cur pe care, evident, l-am dat mai departe. Iar acolo unde am poposit un pic, acolo sunt multi pasi de multe marimi, toti in afara de unul, anonimi. (auzi? Da’….Dan Diaconescu asta….si-a facut partid?)

Acum, fara frica de a fi judecat, adica frica de mine insumi, pot sa ma intreb ce as fi facut ca eunuc intr-un harem? Beat de duiosie,  sugrumand nou-nascutii baieti, pretendentii, m-as fi sublimat cu ceva noroc intr-o turma de porci. (Si ele?...Drace! Piei!!!! Porci.) Ce m-as fi facut cu batranetea mea? (Mami, am gasit gura lui mosu in pahar!). Sau ce-as fi facut daca m-ar fi gasit, (nefericito) mama masturbandu-ma? Ascunse sunt, mama, caile domnului.

            Nu stiu, caci nu am avut curajul sa trezesc tenia si sa ma iau cu ea la lupta dreapta, nici sa sap prea riscant dupa intelesuri, in funduri de otrava.

Oricum, déjà, obosit de atata moarte, ma simt ca intr-o zi de duminica dimineata, cand  te uiti la televizor sau la preot cu acelasi sentiment caldut de neintelegere si de somnolenta (vezi c-a lesinat unu acolo-n spate, mie sa nu-mi moara asta in biserica, auzi!?!?!). Imi vad de jos spectatorii. Nu-mi place perspectiva, dar daca asa a fost sa fie, fie. Numarul indecent de mare al celor mai buni prieteni si neverosimil de mic al iubitelor, insa mai ales cel mai bun prieten si iubita, sunt prestidigitatori ai bisturiului, autopsiindu-ma, de multe ori din greseala, din plictiseala, din ciuda. Caci sunt singuri, si ei, situatie unde nu se poate invoca argumentat nicio exceptie. (auzi, ia mai du-te dracului si tu, iesi afara!!)

Desigur, unde dragoste nu e, nimic nu e. Ana, bunica-mea. Imbracata-n negru in ultimii 15 ani de viata. Lipsa dragostei si umilinta a facut-o sa creada ca va face slalom printre urechile acului. Si uite, la fel ca mine, bate inca la usi sa-si afle linistea. In pieptul imaculat al calugaritei ratate dormiteaza latent o viitoare mantra ce va invoca liliecii din luna, devoratori ai mintii (copile, sa-ti gasesti o fata care sa te iubeasca. Tot asa, fara stapan umbli?).

Sunt intins. Cap si pajura, stau monedele pe ochi. Moarte vie si moarte moarta.       

Ma trezesc iar, ostenit, intr-o zi de ordinul zecilor de mii. Inca nu-mi iese nimic. Pentru ca incep sa seman cu mine, intr-un tremolo insinuant. Ma rog ca soseaua asta sa duca undeva. (hai sictir!)

Acum insa, tre’ sa merg la servici.