Curios, cat de mult vreau sa sa raman in viata, sa ma integrez in poveste. In vieti, de fapt. Alternand cate una cu alta. Ca muguri mici de pasari mari, intr-o balta din noroi. Naste pleaca, vine moare.
Cum vreau sa trezesc, asa oricum, momentul devenirii, sa-mi frig degetele inculte, sa cunosc gustul albului ochilor si sa ma tarasc catre clieseul gliei mame, catre femeia finala. Eu, sau noi. Noi astia.
Singuratatea imi creeaza ba fiori de glorie, ba frici de virgin.
Dar ideea de a ramane cu ea ma imobilizeaza si-mi taie respiratia.
Varuiesc o pictura mica si alba, o picturuta, o casuta intr-un blog. Traiesc cu mine acolo. Si cu ea. Si toti trei incercam din rasputeri sa o ducem bine. Cateodata insa, bratele ei se desfac in doua, din pubis se imparte, se impart lucrurile. Uneori ca in lume. Si fata ei trece-n spate, si de sub gat ridica spre mine o grimasa grijulie, fara ochi si gingii, un nou chip, ca o cucuvea jumulita cu o gaura in grumaz. Isi insira organele in fata mea si din spatele unor dinti lungi, galbeni, ca de cal, imi cere sa vietuiesc acolo, in pace, cu ea, sub portretul inefabilei indiferente a maicii domnului, zgarcita in sentimente ca un varf de munte.
In asteptarea unor tinere legiuni, bratele ei brune imi zgarie pielea.
Noi patru (deocamdata) am fi fericiti, cu conditia sa ne potrivim perechile, ori reincarnarile, vesnicele, neasemuitele, uratele.
Astept sa scrie proorocii despre uciderea bestiei de catre bestie. Iar apoi o sa-i raspandesc pe podele sangele acumulat in gura mea. Ca sa pot spune ca nu am mai avut de ales. Ca asa trebuia sa fie.
Cu patul meu, inca, ma plimb prin lume. Caut sa ma-nsor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu