Interviu cu Radu Vancu

Ioan Șerbu:  Dragă Radu Vancu, considerând că poezia se servește de poet, când mai are acesta timp să o mulțumească, printre nenumăratele obligații cotidiene? În ce perioadă a zilei?

Radu Vancu:  Oricând, bineînțeles. Scriu oricând: noaptea, dimineața, după-amiaza. Oriunde: acasă, la redacție, pe autobuz. Sunt dispus să scriu în orice condiții – numai să fie dispusă și poezia să vină la mine. Nu uit niciodată ce spune Kavafis într-o scurtă proză a lui: poezia e Marea Doamnă, ea alege când să vină la tine, iar dac-ai refuzat-o vreodată, nici nu se mai întoarce.

I.Ș.:  Poezia confesiv depresiv domestică, scrisă într-un cadru exterior de împlinire, de fericire, îmi aduce aminte de o anumită povestire de Cortázar. Aceea care surprinde fragmente emoționante din viața unei familii minunate, cu personajul masculin sinucigându-se pe ultima pagină. Din ce nevoie se naște această poezie?

R.V.:  Din aceeași nevoie pentru care unii se duc la sală: ca să te țină în stare de funcționare. Când nu scriu poezie, sunt ciufut, irascibil, dezagreabil chiar și pentru mine însumi. Așa că scriu ca să scap de surplusul emoțional, cum alții merg la sală ca să scape de surplusul de kilograme. Iar a scrie e ceva mai ieftin decât a te duce la sală.

I.Ș.:  Știu că nu ești un partizan al creației spontane ci mai degrabă al poemului lucrat și cizelat cu tihnă, în singurătate. Cât de critic ești cu tine?

R.V.:  Încerc să fiu mai afurisit cu textele mele decât cu ale celorlalți. Am văzut atâția poeți buni distruși de neglijență, am destul material didactic pentru asta. Nu cred, pe de altă parte, nici în poemele supra-lucrate – între rafinamentul excesiv și sterilitate e o cauzalitate secretă, dar evidentă. Mi-a rămas din adolescență în minte o frază în care Borges spunea că rescrie de nouă ori o proză, până când pare neglijent scrisă. Mă rog, prozele lui Borges nu par niciodată neglijente, dar înțeleg ce vrea să spună – și aprob din tot sufletul.

I.Ș.:  Între terapeutică și comunicare cu ceilalți, unde ai putea clasa poemele tale?

R.V.:  N-am nimic de comunicat lumii, vreau doar să-mi fie mie bine. Aș clasa așadar poemele mele în categoria documentelor egoismului.

I.Ș.:  Forțezi poezia să vină la tine? Ai dinainte schițate sau structurate volumele pe care le vei scrie?

R.V.:  Niciodată n-am avut un plan anterior al cărții; dar s-a întâmplat aproape întotdeauna ca, în vreme ce-mi scriam cartea, să-mi vină în minte blueprint-urile ei, să știu deodată cum va trebui să arate ea la final. Iar restul nu e decât muncă de transcriere – de respectare, adică, a schiței primite. Acum, privind în urmă, mi se pare că, într-adevăr, cărțile mele par să intre într-un anume silogism (care anume, nu spun – dacă nu se vede singur, atunci e degeaba); însă n-am avut nici o intenție demonstrativă (sau silogistică) atunci când le-am scris.

I.Ș.:  Corespunde prezentul cu ce și-a imaginat, acum 12 ani, autorul Epistolelor pentru Camelia?

R.V.:  Nu. E infinit mai fericit decât ar fi meritat acel june.

I.Ș.:  Acelui tânăr i-ar plăcea Frânghia înflorită?

R.V.:  Știu și eu? Avea de pe atunci un anume gust pentru morbid, încât pot presupune că ar fi apreciat anumite lucruri. Însă, pe de altă parte, am impresia că junele cu pricina era ceva mai restrictiv în privința inserției biograficului în poem – adică, deși i se sinucisese tatăl de vreo cinci ani, nu scria nimic despre asta. În Epistole sunt numai poeme feerice, ludice, jucăușe, fără nici o adiere tanatoforă. Așa că, poate, Frânghia i s-ar fi părut prea macabră.

I.Ș.:  Ai fi dorit ca Frânghia înflorită să placă în mod anume unei persoane (scriitor sau nu) de la care nu ai mai putut primi acest răspuns?

R.V.:  Da. Lui tata.

I.Ș.:  Ce obsesii ai?

R.V.:  Iluzia că aș putea ajunge poet.

I.Ș.:  Te tentează ideea unui jurnal pe care să-l publici?

R.V.:  O, da! La cât de palavragiu sunt în poezie, îți dai seama că aș publica cu cea mai mare plăcere un jurnal în care să spun pe șleau ce cred despre mine & ale mele. Însă mă îndoiesc că ar exista vreo editură dispusă să-și asume costurile tipografice ale narcisismului meu.

I.Ș.:  Ce mai face cenaclul Zona Noua?  Ce debuturi mai preconizezi?

R.V.:  Cenaclul e bine, ne întâlnim săptămâna, ca de obicei, și citim tot soiul de grozăvii. Săptămâna trecută, de pildă, au citit Dana Constantin și Cătălina Sanislav – texte de Alternative Literature, cum se cheamă acum, sau Alt Lit, anarhiste & vii & negre-n cerul gurii, date-n paște de simpatice & scandaloase. „Fetele rele” douămiiste par aproape niște puritane pe lângă ele. Zoniștii își fac și revista, după cum știi, iar următorul număr va fi chiar despre Alternative Literature, cu colaborări primite de la poeții străini direct implicați în mișcarea asta. Cât despre debuturi, nu pot încă să știu cine va ieși în volum anul ăsta sau la anul – dar am deja convingerea că, oricine ar fi, va fi realmente bun.