- Se făcuse seară, eram undeva în octombrie, prin nouă sau zece dacă-mi amintesc bine. Noi încă stăteam în spatele terasamentului căii ferate în zona gării, la Bartolomeu. Cred că mai rămăseserăm în companie vreo 200, poate 250 de oameni, și nu mai aveam nicio veste de la Regiment de o zi. Vorbesc de Vlașca, Regimentul 45, care trebuia să trimită o companie în ajutor înainte să ni se termine muniția de tot. Nici eu nu-mi mai aduc bine aminte cum am ajuns acolo. Ce știu e că primiserăm ordin să oprim înaintarea, de-abia ce trecuse o lună sau undeva pe acolo de când intraserăm în Brașov. Și n-am intrat degeabă, să știi. I-am respins pe nemți atunci, l-au pus pe primarul ăla român, se vedea ceva după noi, nu glumă. Aveam o satisfacție și noi, ne simțeam români cu adevărat, să știi. Și cum îți spun, a venit ordinul. Și nu că ne-am oprit numai, dar am început să ne și retragem. Ei, asta îți spun eu că nu le-a căzut prea bine multora, nu știam ce s-a întâmplat, oricum nu stătea nimeni să ne explice nouă, niște amărâți de soldați. Ori că s-au schimbat cărțile, cum se face la București, ori că s-au speriat de Falkenhayn ăla – care a băgat spaima în toată Europa - asta n-am cum s-o știu. Falkenhayn? N-ai auzit de el? Păi era general peste trei armate, și nemți, și austrieci, și unguri, i se dusese buhu că nu doarme noaptea și nici pe generalii lui nu-i lasă să doarmă ci trag cu creioanele lor în hărți până negre le fac înainte să dea drumul unui regiment.
- Ei, nu le poți vedea pe toate pe hartă, ascultă-mă pe mine. Pe hartă ești la 50 de kilometri de linia frontului și când-colo tu pici să-ți rupi gâtul în tranșeea ungurilor. Și cu ei nu te pui la grenade de mână. Nici cu nemții. Stai cuminte deoparte și aștepți artileria. Dar așa Falkenhayn ăsta, a fost în stare să întoarcă un întreg regiment, 600 de oameni - că au plecat cu 5 ore mai târziu și au pierdut momentul strategic – vreo 400 de kilometri i-a întors, până aproape de Budapesta. Și pe general l-a degradat și l-a trimis în linia întâi.
- Dar da, oprește-mă când vezi c-o iau pe lături, că sar de la una la alta și sunt în stare să-ți povestesc toată istoria războiului, așa cum l-am văzut eu. 16 ani aveam când m-au luat. Poftim? La Bartolomeu? A, că de acolo porniserăm. Deci suntem în octombrie `916 și noi suntem prinși la Bartolomeu. Eu cred că noi atunci am avut de-a face cu cel puțin un batalion. Ca să nu mai zic c-au avut mitraliere, și noi niște amărâte de pistoale cu apă ce trăgeau foc cu foc. Arșice-i făceam dacă eram un pic mai înarmați. - De ce nu ne-am retras? Acum e simplu când știi istoria, dar atunci nu știi ce ai de făcut, aștepți ordinul, ordinul nu vine, și lupți, ce să faci, lupți să-ți ții poziția, ori câștigi, ori de predai, ori mori. Noi n-avem deloc de gând să le cedăm linia aia ferată să știi, și noi ziceam că e bună linia aia ferată s-o avem noi!
- Păi aveam în față avantajul terenului ridicat, așa la vreun kilometru de-a lungul liniei, și pe laturi și în spate restul regimentului, cu care trebuia să ne retragem împreună, în ordine, fără să pierzi oameni prostește și să-i lași pe nemți să vină chiar să-ți dea bună ziua de aproape.
- Păi ce să se-ntâmple? Au atacat noaptea. Mâna lui Falkenhayn, sau dacă n-o fi fost chiar a lui, a alora care au învățat de la el cum se face. Deci când au atacat nemții noaptea, în 9 octombrie dacă nu mă-nșel, rezistaserăm o zi, noi aveam 5 morți și 12 răniți, dar pe ei i-am aranjat mai bine. Au dat înapoi. Dar noaptea ne-au luat prin surprindere. Adică nu pe noi, cealaltă companie, pe care-a împins-o din gară. Făcuseră un evantai, la nemți și unguri mă refer, și veneau cu linie de foc și grenade de mână din față și flancuri, i-au derutat cu totul, așa am auzit. și Cristescu, el era căpitanul, n-a avut ce să mai facă. Doar că, vezi tu, noi n-am știut nimic de asta. Auzi că se luptă, auzi că se trage, dar știi tu ce-i acolo? Noi aveam poziția noastră de ținut, și curierul – c-așa veneau ordinele, prin curier, - ei, să fi fost ca acuma... - și curierul îți zic n-a venit. Și la noi nimic, noi îi respinseserăm o dată în ziua aia.
- Ce să-ți zic, să fi tot așteptat vreo 2-3 ore, pănă a venit Stănescu, comandantul de pluton care rămăsese cu gradul cel mai înalt. Danciu, de companie, era grav rănit, de-abia mai putea vorbi, darmite să mai dea ordine. Și vine Stănescu îți zic, și zice – băi fraților, auzi mă ce-i acolo. Daca nemții iau compania lui Cristescu, așa o să pice și peste noi și mâncați suntem. N-avem nicio șansă. Numai împreună putem sta în fața lor.
- În sfârșit, ne-am sfătuit noi ce ne-am sfătuit, unii au zis nu, cei mai mulți da, și am atacat unde îi lăsaserăm pe unguri ultima oară, cu grenadă și cu foc de acoperire. Încercam și o diversiune să-i atragem mai mulți încoace să-i eliberăm un pic pe-ai lui Cristescu, mai ales că bănuiam că acolo s-au strâns și ungurii noștri, și nemții. Să ne ia pe rând. Dar nu-ți pot povesti, aveau o sfântă de mitralieră, ne-au închis gura din prima cu ea. Noroc cu întunericul că au tras – ca și noi de altfel – la intimidare mai mult, să ne țină la distanță. Și au reușit – chiar dacă i-am deranjat cât de cât, tot n-am făcut niciun praf până la urmă și am consumat și din bruma aia de muniție pe care o mai aveam.
- Da, ne-am întors la locurile noastre, să așteptăm dimineața și să primim vești de la Cristescu.
- Cred ca era vreo 5-6 ceasul când ne-au luat. Dar știi cum? Ca din oală, așa de neprgătiți ne-au prins. În timpul nopții, am aflat dup-aia, Cristescu cu ai lui a fost împins rău înapoi, adică noi am rămas singuri. Noi, ăștia 200 și ceva de inși. Și fiindcă nu-i mai deranja nimeni, nemți, unguri, ce-or fi fost s-au furișat în spatele nostru o parte și alta pe flancul stâng. După ce s-au aranjat, au tras direct. Două mitraliere. Ce să-ți zic? Cred că-n primele 5 minute 100 de inși erau morți. Am încercat să dăm în stânga, ne-au luat ăia, din spate ăștelalți, unii au mai încercat să tragă sau cu o grenadă cât s-a stricat una dintre mitraliere, dar, încă o dată, harcea-parcea ne-au făcut.
- Eu zic că am mai rămas de acolo vrei 30 poate 40 de oameni. I-au fotografiat pe ăștia morții ca pe câini și le-au pus în ziarele lor mai târziu – ca propagandă la invazia României. Dar, ăsta e războiul, dacă eram noi în locul lor probabil că făceam la fel.
- Eroi? Ce să-ți zic, asta cu eroii e cu dus și-ntors. Ești erou când bați, ești martir când mori. Dar în război n-ai timp să te gândești la astea. Se gândește la ele cine nu s-a bătut, se uită din afară și se miră. În război faci ce tre’ să faci. Habar n-ai că scapi sau nu. Omori că așa trebuie, îi dai cu grenadă și automat că vine peste tine, sau că te duci tu peste el, la ordin, și când ești acolo îi împuști ca să rămâi în viață. Nimeni nu se gândește la eroisme. Și da, îți tremură izmenele pe tine de frică, te rogi, te piși pe tine, și scapi dacă ai noroc. E bine cu eroii, că na, oamenii au murit până la urmă, dar n-aș da o ceapă degerată pe asta. Ai văzut ce mormânt le-a făcut? Cădeau pietrele pe săracii morți. Bine că le-au scos amărâtele oase de acolo că era mai mare râsul.
- Am înțeles că le-au pus într-o biserică, tot aici în Brașov undeva. Da, în Bartolomeu trebuie să se facă un cartier nou.
- Ce sa-ți zic? Trebuie și din astea. Trebuie și război, trebuie și blocuri noi. Toate trebuie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu