În 1971,
printre inițiativele lui Ceaușescu în cadrul propunerilor ce mai târziu aveau
să fie recunoscute ca Tezele din iulie, se numărau o
„intensificare a educației politico-ideologice în școli și universități” și o „expansiune
a propagandei politice, folosind radioul și televiziunea în acest scop, precum
și edituri, cinematografie, teatru, operă, balet, uniunile artiștilor”.
Aproape în răspăr, în 1972, la Timișoara, un
grup de nouă tineri scriitori de limbă germană au format, fără voie de la
centru, un cenaclu literar neascultător – Grupul de Acțiune Banat. Asumat
avangardiști și experimentali, au ales nu să cânte natura, nici să frizeze
filozofia ori să coboare tragico-ludic în biografie. Nu. Au ales să fie esteți
politici (în sensul larg al implicării),
îndreptând mașina de scris înspre fabrici, șantiere și Partid (și nu au intuit
deloc rău direcția în care-o luase poezia). Subestimând inițial capacitatea de
influențare a minoritarilor germani, Securitatea s-a dumirit târziu, dar a
acționat în mod eficace: după trei ani, trei dintre membri grupului aveau să
fie arestați iar cercul literar desființat. Nu s-a lucrat cu sferturi de
măsură: până în ’87, fondatorii cenaclului și apropiații lor au fost risipiți
sau șterși definitiv. Metode vechi, rezultate previzibile: emigrare, retragere
din literatură, sinucidere.
Corina Bernic și Ernest Wichner, membru
fondator al Grupului, readuc în atenție textele pe atunci tinerilor autori,
într-o antologie* ofertantă și edificatoare (publicată la Polirom, de ce să nu
menționăm, cu o întârziere de 14 ani față de Suhrkamp, Germania). Sunt cuprinse
laolaltă voci cu o puternică individualitate, cu pregnanță și metode diferite
dar circumscrise unei convingeri comune: angajamentul. Richard Wagner, liderul
celor nouă și vocea lor, spunea, pe atunci, în cadrul unei discuții: „Personal
consider că angajarea unui poet e determinată de încercarea lui de a găsi un
răspuns la problemele vieții publice. (...) Premisa în acest sens o reprezintă
o anumită atitudine în fața lumii - cea a omului reflexiv, nu a credinciosului.”
Sub această declarație de intenții grupul pornește o curajoasă – pe interior,
dar controlată, pe dinafară – critică, mai ales la adresa comunismului de
București (pentru că, în definitiv, ei erau marxiști) și al sălbaticului
control al acțiunilor și mai ales al inacțiunilor indivizilor. Au publicat
așadar în revista Neue Literatur din
București, chiar sub nasul lui Ceaușescu. Cum frica Tovarășului de popor și
viceversa erau egale dar necesitau măsuri diferite, era natural ca orice
fițuică să treacă pe la Direcţia Generală a Presei şi
Tipăriturilor, cu atât mai mult o revistă. La fel de normal era ca scriitorii
să-și updateze continuu principalul instrument de lucru: limbajul esopic. Deși
încă debatable, metoda se poate număra printre cele înnoitoare de limbaj, ca efect
secundar al cenzurii. Cum altfel, bucurii ca
acestea: „până și pe libertate/au înțepenit-o într-o statuie/să nu
îmbătrânească/.../să nu cumva/să facă cu ochiul cuiva” a lui Wagner, sau Balada
lui Ortinau, în care totul - titlu, părți, formă, conținut – e atac. Redau doar
primul și ultimul vers: „un pronume a
fost arestat/.../limba c’est moi!”.
Firește, solidaritatea, dialectica, influențarea
reciprocă și intransigența au avantajat consistent evoluțiile individuale. Dar
tinerii teribili n-au intuit că mijloacele de restabilire a ordinii vor fi atât
de pragmatice. Nu știu dacă Nobelul Hertei Muller se
datorează influenței Grupului de Acțiune Banat dar știu că, la fel de reflexiv
ca-n tinerețe, Wagner conchide după 40 de ani: „Am fost proști.”
Cei care, ca mine, au început să se exprime
conștient într-o lume fără teme interzise, fără, statistic, un informator la 50
de oameni – n-au cum să înțeleagă cu adevărat actul disident al bănățenilor
germani. Noi n-am fost arestați pentru glume cu Bulă, noi reclamăm dacă ne cade
netul (Doamne ferește să se ia curentul!), amenințăm poliția cu presa și
supermarketul cu OPC-ul. Apoi, angajamentul în poezie azi nu mai poate
surprinde: în lume angajamentul a început de prin ’50 iar la noi Manasia a
epuizat lumea prezentă și-o critică pe cea viitoare. Nu în ultimul rând,
problema dezrădăcinării, cu un potențial minunat de suferință, și a literaturii
marginale-minoritare, cu evidență acră recunoscută de autori, față de ambele
țări – Germania și România, nu ne pot atinge. Nici pe acestea nu le-am trăit.
Eliberând astfel poezia de data nașterii și de
scriitor, o singură calitate (poate cea mai importantă) o mai ține vie,
rezistentă, memorabilă. Percutanța.
*La
început a fost dialogul
Grupul de Acțiune Banat și prietenii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu