Iaurtul se împarte la trei

Cadrul: o sufragerie.

Personaje (între 25-30 de ani):

MARCEL

IOANA – prietena lui Marcel

CRISTI – cel mai bun prieten al lui Marcel

ANA – prietena lui Cristi

Ioana, agitată,  făcând pregătiri în sufragerie

IOANA: Deci aici e bine... băutura... în regulă... curățenie, perfect!... Aoleu, mâncarea! (fuge în bucătărie, unde totul e pregătit) A, e gata! Credeam că... (amintindu-și, speriată)... Tortul! (deschide frigiderul) A, am mai verificat o dată... (se întoarce și aranjează milimetric platourile cu gustări) Așa! (satisfăcută) Cred că e perfect! (revine în sufragerie, se privește în oglindă, din profil, apoi din față, își netezește rochia, repetă mișcarile, apoi își schimbă rapid frizura dându-și părul pe după urechi) Mult mai bine! (se întoarce și cuprinde dintr-o privire sufrageria) Deci ei vor sta aici... (se oprește și aranjează cu atenție scaunele la masă). Așa! Ei vor sta aici, eu aici, el va intra pe acolo, vom striga...

Se aude soneria. Ioana se oprește panicată, se uită la ceas, apoi la ușă. 

IOANA: Cine e?

ANA (din spatele ușii): Eu! Deschide că e târziu!

IOANA: Care eu?

CRISTI (tot din spatele ușii): Nu deschide! E pe riscul tău!

ANA: Taci mă! Hai Ioana!

Ioana privește timid pe vizor.

IOANA: Aa, voi sunteți?

CRISTI: Care voi? N-auzi că e doar ea?

IOANA: Imediat!

Ioana fuge din nou în fața oglinzii, se privește, își dă părul înapoi peste urechi, apoi deschide ușa.

ANA: Haide dragă că e 5!

IOANA: Cum ați intrat? Era deschis jos?

CRISTI: Exact! În sfîrșit un bloc de oameni normali, care nu se baricadează. Televiziunea a făcut din oameni niște cârtițe!

IOANA: La vecina de sus i-au spart apartamentul săptămâna trecută. Am pus jos anunț să se închidă ușa!

ANA (așezându-se cu dezinvoltură pe un scaun, fără să fie invitată, stricând aranjamentul Ioanei): Poftim! Ți-am zis să nu-l rupi, huliganule!

IOANA (aranjând din nou scaunele după poziția celui pe care s-a așezat Ana): Cum? L-ai rupt?

CRISTI: Exact! Numai babele senile pun anunțuri pe ușa blocului! Mă rog, tu nu ești babă!

IOANA: Of, Cristi, trebuie să-l refac acum! Vreau să dorm în siguranță!

CRISTI (așezându-se și el pe alt scaun, stricând noul aranjament): Păi tu nu știi ca hoții de locuințe sparg numai ziua? Peste mine a intrat unul pe la 12-n amiaza mare, acum vreo câțiva ani...

IOANA (care-ncepuse din nou aranjatul celor două scaune rămase, speriată): Serios? Și ce-ai făcut?

CRISTI: L-am invitat la un pahar de vin. Sunt curios cum e viața de hoț. Ce gândește omul ăla, ce simte, ce filozofie are... Un hoț nu-i un om rău, prin definiție!

IOANA: Și... poliția? Ai chemat-o?

CRISTI: Nu! Pentru ce? Am stat ca oamenii de vorbă vreo două ore despre piramida lui Maslow, despre disperare, despre clasele sociale, după care a plecat liniștit.

IOANA: Cred că...

ANA (plictisită): Hoțul era văru-său, un punker de 12 ani, evident analfabet.

CRISTI: Un punker nu e un analfabet, prin definiție. E un om care refuză ordinea existentă!

Ana, fără să-l mai asculte, se ridică și se îndreaptă spre geam

IOANA: Bine dar...

CRISTI: Nu există dar! Lumea asta-i plină de defecte! N-ai ce să accepți la ea!

IOANA: Eu cred că...

ANA: Gata, hai tăceți că vine! Îl văd!

Ioana, și Cristi se reped spre geam, la care nu au loc toți deodată

CRISTI: Și eu vreau să-l văd!

ANA: Dar nu-ți ajunge că-ți spun eu?

CRISTI: Exact! Eu nu lucrez cu informații de mân-a doua. (se înghesuie lângă Ana, călcând-o pe Ioana pe picior) Unde e?

ANA: Acum intră în bloc.

IOANA (țipă, acoperind vocea Anei): Au!

ANA (spre Ioana): Ce-ai dragă?

IOANA:  M-a călcat!

CRISTI: Pardon, pe Ana am vrut s-o calc. Vine pe scări sau cu liftul?

ANA: De unde vrei să știu? Eu locuiesc cu el?

CRISTI: Nu pe tine te-ntrebam, ce sari așa?

ANA: Păi nu cu mine ai vorbit până acum?

CRISTI: Și nu te simți când întrebarea nu-ți mai e adresată? Uite, vroia Ioana să răspundă și ai lăsat-o cu gura deschisă!

Se uită amândoi la Ioana, care rămăsese cu gura larg deschisă.

ANA (închizând grațios gura Ioanei cu mâna): Ioana, cu ce urcă de obicei?

IOANA (răspunde înfundat, mâna Anei îi blochează gura): Cu li.. fti..l!

CRISTI: Cu lifting? Marcel își face lifting?

IOANA (eliberându-se): Cu liftul!

CRISTI (către Ana): Aaa, vezi?

ANA: Tot eu? Tu ești chiar...

Se aude cheia în broască.

CRISTI: Ssssst!

Intră Marcel, îmbufnat.

Toți: La mulți ani Marcel!

MARCEL (surprins): Oh! Ce?

Toți, repetând: La mulți ani Marcel!

MARCEL (înțelegând dar prefăcându-se încă derutat): Ce-i cu asta? Ce la mulți ani?

IOANA: Dar Marcel, e ziua ta azi!

ANA (către Ioana): Lasă-l dragă că știe! (către Marcel, prefăcut îngrijorată, plimbând mâna cu degetele larg deschise prin fața ochilor lui) Marcel, câte degete vezi?

MARCEL (numărând cu degetul persoanele din încăpere): 25!

CRISTI: Ana, te-a scos pe minus. (către Marcel) Cum ai știut?

MARCEL (mințind evident): Așa cum știam că o să-mi faceți o surpriză de ziua mea.

IOANA: Cum? Chiar te așteptai?

MARCEL: Nu, recunosc că nu m-așteptam! Cine a organizat... Ioana, tu! Ar fi trebuit să mă gândesc eu că te ții de din astea! Mulțumesc, mulțumesc! Am uitat complet de ziua de azi. (îngândurat) Da, am uitat...

ANA: Hai Marcel, ce-i cu fața asta? Tu-n loc să te bucuri că e ziua ta, vii de zici că tocmai te-au dat afară!

IOANA: Ei, așa e Marcel în ultima vreme, dragul de el, când vine de la muncă parcă vine din pușcărie. Să sperăm că va trece cât mai repede. La mulți ani iubitule! (îl sărută).

CRISTI (desfăcând sticla de șampanie): Stați, stați, să ciocnim! Pentru Marcel, care vine din pușcărie! Dragul de el!

 Toți ciocnesc, îl îmbrățișează pe Marcel, care nu se prea bucură.

MARCEL: Doamne, cum am uitat. Să fi luat și eu ceva de băut, de mâncat...

IOANA: Cred că m-am ocupat eu de tot. Tu trebuie doar să-ți dai haina jos și să te descalți.

MARCEL: Am avut o zi...

ANA: În care ai împlinit 27 de ani. E una singură în viață!

MARCEL: Nu la asta mă refeream...

IOANA: Marcel, te rog, azi nu despre muncă! Avem invitați!

MARCEL: Vroiam doar să...

IOANA: Să-i mulțumești lui Bogdan că azi nu te-a ținut peste program. Știa el ceva. Am fi așteptat altfel aici până deseară.

CRISTI: Ne-am fi descurcat și fără el, avem tot ce ne trebuie.

ANA (privind sugestiv către sticle): Tu te-ai fi descurcat și singur.

CRISTI: Cu gândul la tine, draga mea. (arătând spre Marcel) Dar uitați-vă la el, cât entuziasm și recunoștință! Marcele, pe mine te poți baza! Eu unul te înțeleg!

MARCEL: Teoretic, mă-nțelegi. Mi-ai mai zis.

CRISTI: Teoretic, neteoretic, te-nțeleg și basta! V-am zis eu că și Marcel gândește la fel!

ANA: Ca tine?

CRISTI: Normal!

ANA: Doamne ferește!

CRISTI: Să zică el! (către Marcel) Nu-ți plac petrecerile de ziua ta, așa-i?

ANA: Cum poți mă să-l întrebi așa ceva?

MARCEL (zâmbind): Acum, dacă tot ați venit...

CRISTI: Petrecerile de ziua de naștere sunt de fațadă, noi nu credem în ele! Sărbătorești o dată aleatorie, pentru care n-ai niciun merit, plus că te-ai mai apropiat cu un an de moarte! Mai bine ai bea în fiecare zi.

ANA: Hai Cristi, lasă filosofia, că nu toți aspirăm spre alcoolism mistic. I se trage de la job, sigur s-a certat cu cineva pe acolo.

IOANA: (către Marcel) Ai febră, dragule? (îi pune mâna pe frunte). Parcă arzi un pic. Uite, ia repede un paracetamol!

Marcel înghite ascultător pastila.

MARCEL: N-am nicio febră, n-am mai răcit din clasa a V-a.

CRISTI: Păi tocmai ai luat un paracetamol!

MARCEL: O să-nțelegi mai târziu. Are Ana grijă.

IOANA și ANA (supărându-se-n glumă): Heeei!

MARCEL: Ana are dreptate, m-am certat iar cu incompetentul ăla de Bogdan.

ANA: V-am spus eu!

IOANA: Haideți, luați loc, așezați-vă. (în timp ce-i servește) Un pahar de vin? Un aperitiv?

MARCEL: Nu neg că și-ar cunoaște meseria, dar în afară de asta, e doar un alt necioplit venit la oraș, ți-e și rușine să stai lângă el când vorbește.

IOANA: Bine, dar nu cred că ăsta e un motiv să te cerți cu el. Îți faci treaba pentru care-ai fost angajat și vii acasă, nu trebuie să ieșiți la cafea împreună.

CRISTI: Ba e motiv! Normal că e! Cum crezi că-i pun pe ăștia șefi în corporații? După competențe? Îi pun politic, îți spun eu. Dacă ești bun executant și îngust la minte, ești eligibil!

ANA: Iar începe...

CRISTI (fără să țină cont de Ana, către Ioana): Asta-i lumea, ascultă-mă pe mine: 98 la sută muncitori, 2 la sută acționari, cu executanți în toate structurile și instituțiile, cu Bogdani din ăștia. (către Marcel) Ești în ăia 98, Marcele, nu te văd bine nici pe tine!

MARCEL: Știu, Cristi, și asta mi-ai mai zis. Nu toți au părinți părinți în imobiliare.

ANA: Auzi Cristi, dar tu în câte corporații ai lucrat? De fapt de câte ori ai fost angajat?

CRISTI: Niciodată! Exact! Tocmai de asta nu vreau să intru-n lumea lor. Eu vreau să rămân independent, credeam c-ai înțeles asta până acum!

ANA: N-a muncit o zi în toată viața lui și e definiția independenței! (către Marcel) Pe de altă parte, nu e rău să-ți domini șeful. Așa promovezi!

MARCEL: Nu există! Eu promovez că-s bun, nu că-i slab el...

CRISTI: Tot aia!

MARCEL: ...la mine-n firmă așa se promovează!

CRISTI: De-aia vii de-acolo cu fețe de pușcărie-n fiecare zi! Dragul de el!

MARCEL: ...plus că Bogdan e tipul de prost cu autoritate. Intri la el c-o problemă și ieși cu alte trei.

IOANA: Totuși, nu cred e un preț prea mare să mai taci din gură din când în când. Îți place când mergi în fiecare dată de 10 la bancomat, ai bani de chirie, poți să iei cadouri...

CRISTI: Marcel, eu nu ți-am luat nimic! Mă știi că nu cred în cadouri, în sărbători, în onomastice și toate convențiile sociale.

ANA: Ești un nesimțit, ți-am mai spus! Măcar trebuia să taci din gură, nu să te și mândrești că nu te comporți normal.

CRISTI: Ba nu, omul tre’ să știe, că oricum o să vadă!

ANA: Lasă Marcel, că ți-am luat eu și pentru el.

ANA îi întinde un cadou mare lui Marcel – o cutie împachetată frumos. Marcel nu mulțumește, nu e curios să-l desfacă, îl așează lângă el.

ANA: (către Cristi) De ziua ta ți-au plăcut ochelarii de schi, nu? Și apropo, e zi aniversară, nu onomastică!

CRISTI: Asta face, într-adevăr, diferența!

ANA: Păi tu ai auzit vreodată de sfântul Marcel?

CRISTI: Uite că n-am la mine o listă cu toți sfinții! Dar chiar dacă nu există, la ce viață fără de cusur duce Marcel, îl canonizăm pe el.

IOANA: Cristi, te rog să nu iei în derâdere cele sfinte. Ana se referea la zilele onomastice, care sunt diferite de cele aniversare. De exemplu, ziua ta onomastică e pe 25 decembrie și numele tău înseamnă creștin.

CRISTI: Tot un drac! Adică stai puțin, ziua mea e de Crăciun?

ANA: Ioana, nu-ți mai pierde timpul eu el. Mai bine să ne povestească Marcel ce i s-a întâmplat.

IOANA: Nu încă! Ana, ajută-mă te rog să aduc platourile!

CRISTI: (strigând după Ioana, în timp ea iese împreună cu Ana) Și dacă mă chema Ruvin, însemna că ziua mea era de Ruvilion?

CRISTI și MARCEL în sufragerie

MARCEL: Cum mai merge cu Ana?

CRISTI: Nu vezi?

MARCEL: Ăste-s glume de atmosferă, sigur vă-nțelegeți când sunteți doar voi doi.

CRISTI: Păi dacă știi, de ce mă mai întrebi?

MARCEL: Presupun și eu.

CRISTI: Presupui degeaba. Mă contrazice la fiecare replică. Mi le întoarce numai ca să ies prost. E iritată permanent de parcă fiecare zi ar fi a 28-a.

MARCEL: Și acasă?

CRISTI: Și! Dar mai ales când sunt și alții de față. I-a crescut un complex de superioritate față de mine. Și de inteligență. Și de dureri de cap continue.

MARCEL: Sindromul demonstrației, adică.

CRISTI: Exact! Vrea s-arate tuturor că-i mai deșteaptă decât mine.

MARCEL: Trebuie să recunosc că deșteaptă e! Și are caracter puternic. Nu-i ușor să stai lângă ea.

CRISTI: Aproape c-o admiri, nu?

MARCEL: Da! Adică nu, dar are personalitate, vrea să conducă.

CRISTI: De unde știi?

MARCEL: Văd... presupun.

CRISTI: Iar presupui.

MARCEL: Bine, uite, nu mai zic nimic!

CRISTI: Eu cred că are pe cineva.

MARCEL: Cine, Ana? Nu se poate, nu e genul ei.

CRISTI: Crezi?

MARCEL: Sunt sigur! Ea e tipul directă, dac-ar avea ar da cărțile pe față și v-ați despărți.

CRISTI: Bine că ești sigur, acum.

MARCEL: Sunt sigur că ține la tine! Dar și tu le faci special.

CRISTI: Ce?

MARCEL: Replicile ăstea ironice, zici că nu crezi în nimic din ce crede ea.

CRISTI: Nici nu cred!

MARCEL: Și atunci...

CRISTI: Exact. Și atunci.

MARCEL: De cât sunteți împreună?

CRISTI: De 3 ani... Cu Ioana cum e?

MARCEL: Vrea copii.

CRISTI: Foarte bine. Și?

MARCEL: Eu nu vreau.

ANA și IOANA în bucătărie

ANA: Dar ce frumos le-ai aranjat!

IOANA: Mulțumesc! Îți plac?

ANA: Foarte mult! De ce nu mi-ai spus de dimineață? Aș fi venit să te ajut.

IOANA: Ei, se pare că am experiență în a face singură lucrurile. Nu e prima oară. Și cred că nici ultima....

ANA: Asta nu sună prea bine.

IOANA: Nu, nu prea.

ANA: În plus...

IOANA: Ce anume?

ANA: O să-ți spun pe față: mi se pare că Marcel nu prea vede cît te străduiești.

IOANA: Poate că, uneori...

ANA (cu prefăcătorie): Nici nu ți-a mulțumit pentru că ai organizat petrecerea asta, ai pregătit atâtea, te-ai ocupat de tot. Și el? Face pe supăratul.

IOANA: Adevărul e că de la un timp e distras, vine târziu, e îngândurat, nu reușesc să-mi dau seama ce are.

ANA: L-ai întrebat?

IOANA: Bineînțeles. Îmi spune că nu are nimic, doar că are mult de lucru. A început nu știu ce proiect care i-a luat mințile, pleacă în delegații, iar când ajunge acasă se uită la filme și doarme.

ANA: Bărbații încep să se comporte așa când...

IOANA: Știu. Nu-mi spune. Sper să nu.

ANA: Știi în ce socotesc eu?

IOANA: Ce?

ANA: Cât de gravă e problema.

IOANA: În ce?

ANA: În numărul de zile fără sex. La mine sunt 36.

IOANA: Vai de mine, dar Cristi ce mai are?

ANA: Cristi e un iepuroi în călduri. Eu nu vreau.

IOANA: Îl pedepsești?

ANA: Da!

IOANA: Pentru ce?

ANA: Pentru că e Cristi! E suficient! Și tu ar trebui s-o faci...

IOANA: O fac, într-un fel.

ANA: Păi nu se prea vede.

IOANA (în timp ce iese): El încă nu știe.

În sufragerie, toți

IOANA: Așadar, Marcel, hai, îți fac o concesie. Ce ți s-a întâmplat azi?

MARCEL: M-am certat cu Bogdan. Rău.

IOANA: N-ar fi prima dată, din păcate.

ANA: Din cauza rezultatelor? N-a ieșit ceva bine, sau...?

MARCEL: Nici măcar. Din cauza activismului social.

IOANA: Și eu care-ți tot spun să nu mai intri-n conflicte gratuite! Ce-ți pasă ție de activismul social?

CRISTI: Un om tre’ să vadă mai presus de propriul său interes!

ANA (maimuțărindu-l, pe finalul propoziției): ...mai presus de propriul său interes. (cu vocea ei naturală) Profund, nu-i așa?

IOANA (indiferentă, către Marcel): Și?

MARCEL: Vă mai amintiți, acum vreo 2 ani, de campania cu Roșia Montana și de toate manifestările de pe stradă și de pe facebook?

CRISTI: Normal, am fost în primele rânduri!

IOANA: Da, mi-amintesc. O mare prostie. Mi-amintesc. Una e să demonstrezi pașnic cu pancarte și bannere în fața primăriei pentru o problemă oarecare, alta să oprești traficul și să te iei la bătaie cu jandarmii.

CRISTI: Pentru sătenii din Roșia, aia n-a fost o problemă oarecare.

ANA: Pentru hipsterii din București a fost.

IOANA: Nu numai hipsteri, Ana, în Brașov au ieșit huliganii din galeriile de forbal și i-au contaminat pe toți. Nu știu de ce bărbații tind așa repede să devina violenți.

CRISTI: Eu știu! E în natura umană. Bărbații devin violenți așa cum femeile devin mame. (Marcel îl privește sugestiv) Vreau să zic... lame.

ANA: Ce devin?

CRISTI: Păi... lame. De la... reclame.

ANA (către Marcel): Tu-nțelegi ceva?

MARCEL: Nu. Dar are sens!

CRISTI: Adică e ca atunci când... ca și cum ai spune... mai pe scurt... adică... nu?

IOANA și ANA: Nu!

CRISTI: Nu ce?

Toți se uită unii la alții și nu înțeleg nimic. Cristi îi face semn lui Marcel să continue.

MARCEL: Ei, și ieșisem după pauza de masă afară, la țigară, mai mulți din departamentul meu și nu știu cum a venit vorba că nu se mai aude nimic de Roșia Montana, că s-a stins la fel de repede cum a început.

ANA: Punctat!

MARCEL: Bogdan, că erau și niște tipe pe-acolo, s-a lansat în niște explicații care în mare s-au rezumat la a diminua, adică nu a diminua, a nega orice spirit civic. Cică (imitându-l ironic pe Bogdan) toți cei care au ieșit în stradă au fost plătiți s-o facă. Motivul: imediat ce canadienii au fost împiedicați să pună mâna pe aur, tot militantismul s-a terminat, semn că nu era vorba de niciun patriotism la mijloc ci doar de agitatori angajați de concurență, care acum își pregătește liniștită legislația. (cu voce normală) Cu totul incoerent și aberant.

IOANA (timid): Eu cred că... eu cred că are dreptate.

MARCEL și CRISTI (deodată): Poftim?!

ANA (luându-i apărarea Ioanei): Da da! Ce poftim? O fi Bogdan prost, dar aici are dreptate!

IOANA: Eu nu cred că Bogdan e prost. Îl cunosc. (către Marcel) Poate e de vină tiparul „cine nu e de acord cu mine e prost”.

MARCEL: Mersi pentru susținere.

ANA: Oricum după mine a fost o hipstareală, știau manifestanții din București despre Roșia Montana cât știu eu despre Dalai Lama. Vezi doamne activiști sociali, adică niște puștani de 18 ani fără joburi, răi de gură pe bloguri, care de fapt locuiesc cu părinții și n-au bani de-o bere.

CRISTI: Dar ce, dacă locuiești cu părinții n-ai voie să ieși pe stradă?

IOANA: Ca să schimbe ce, Cristi? Mai bine și-ar vedea de viața lor și ar încerca să-și găsească și ei o prietenă, un loc de muncă, nu să piardă timpul aiurea din bar în fața primăriei și înapoi.

CRISTI: Parcă bloggerii n-aveau bani de bere.

MARCEL: În fine, i-am spus lui Bogdan că (declamativ) decât să fim un neam de sclavi care acceptă tot ce i se întâmplă, toate impozitele și toate gogoșile care i se toarnă în presă, mai bine să ieșim în stradă, chiar și pentru Roșia Montana. Că din fața televizorului poate să facă politică orice incult.

ANA: Așa, foarte bine, te-ai impus!

IOANA: De fapt eu nu cred că e foarte bine! Când îl stăpânește pe Marcel sentimentul de dreptate macro-economică, nu mai face diferența că vorbește cu un agent comercial sau cu șeful lui. (către Marcel) Crezi că Bogdan o să uite asta?

MARCEL : Hai că asta-i bună! Adică dreptatea se aplică doar la agenți? Sau de la ce meserie în jos s-ar aplica, dacă la șefi nu?

IOANA: Se aplică unde vrei tu, nu mă pricep, dar cred că trebuie să respecți o ierarhie și niște norme sociale dacă vrei să ai parte de liniște. Dacă nu vrei s-ajungi pe stradă. Trebuie să ai un loc de muncă cu tot ce implică el ca să ai și bani, și familie. Tu vrei, nu?!

MARCEL: Păi uite, Cristi n-are un loc de muncă, are bani, își permite să aibă opinii critice și se implică în acțiuni mai presus de lucruri practice, de individualitate. Nu mai zic că se sacrifică pentru ele.

CRISTI: Amin frate!

MARCEL: Cristi nu e sclavul ierarhiilor și al normelor. Și nici eu nu sunt!

CRISTI: Cred că-ncep să-mi placă onomasticele!

ANA: (disprețuitor) Nesimțit!

IOANA: Păi... noi restul, sclavii și sclavele, înseamnă că nu merităm stima voastră. Înseamnă că...

ANA (către Cristi, intrând peste Ioana și întrerupând-o) Ia spune-mi Cristi, tu care te sacrifici, când au rupt sătenii gardurile puse de Chevron la Pungești și au dat foc la mașina aia, tu și prietenii tăi anarhiști v-ați jurat că a doua zi sunteți acolo, să dați o mână de ajutor împotriva „porcilor de capitaliști”.

CRISTI: Stai un pic...

ANA: Nu nu, fără niciun „stai un pic”! Ați stabilit și cu ce tren să mergeți  - ca să nu mai zic că de obicei mergeți fără bilet să nu dați bani la stat, dar faceți gură că sunt subvențiile prea mici. Ia zi-ne, te-ai dus sau nu la Pungești?

CRISTI: Nu e același lucru.

ANA (ridicând tonul): Te-ai dus sau nu, Cristi?

CRISTI: Nu m-am dus, fir-ar să fie!

ANA: Și poți să ne spui și nouă de ce nu te-ai dus?

CRISTI: Hai las-o baltă.

ANA: Atunci să vă spun eu de ce marele patriot și activist de stânga Cristian, aici de față, nu s-a dus la Pungești atunci când sătenii au avut nevoie de el. Nu mai zic că Chevron au remontat gardurile, le-au păzit cu jandarmi și au început forajul – poate Cristian i-ar fi convins pe corporatiști că păpădii ca pe câmpul din Pungești nu mai cresc nicăieri în Europa. Așadar, Cristian și-a făcut planuri înainte și a perorat – în bar bineînțeles – că nu se poate să-și bage americanii ăștia nenorociți picioarele și dolarii lor împuțiți oriunde vor ei în lume, sub pretextul globalizării. Cristian a ridicat în slăvi România, care nu e maidan fără legi și fără patrimoniu și a decis în numele ei că-s mai importante roșiile de la mamaie decât gazele de șist. Tot Cristian, atenție, a umplut o coală A4 cu materiale pentru rezistență: cort, bocanci, pancarte, vuvuzele, lanterne, benzină, nici nu mai țin minte tot ce-a scris Guevara pe listă, după care ce-a făcut? Zi Cristi!

Cristi tace.

ANA: Tot eu o să vă spun! După ce și-a instruit soldații, el s-a dus la un concert, s-a îmbătat lemn și a doua zi nu s-a mai trezit să prindă trenul. Revoluționarului Cristian nu i-a sunat ceasul  și a pierdut confruntarea: a doua zi i-a fost atât de rău încât n-a mai fost în stare să se ridice din pat. Ca să nu mai zic că-i urăște pe americani cu toate produsele lor dar freacă facebook-ul 6 ore pe zi și bea mai multă Cola decât apă. 

CRISTI: Hai sictir!

ANA: Îți mai trebuia o cămașă verde și un suc de lămâie, Zelea Codreanu, și făceai un Pungești ca soarele sfânt de pe cer.

Toți râd.

MARCEL: Să bem pentru Cristian Codreanu!

CRISTI (către Ana): Exact! Bine că înțelegi tu cum merge lumea, din traininguri și conversații mondene. Bine că te interesează pe tine altceva în afară de plastic.

ANA: Habar n-ai tu ce mă interesează pe mine! Nu schimba subiectul!

CRISTI: Vorbesc despre ce vreau eu! (către Ioana și Marcel) Știți care e primul lucru pe care-l face Ana dimineața? Își pune status pe facebook, să știe și lumea dacă ea a început ziua bine sau nu, după care 5 minute pe ceas își mângâie nenorocitul ăla de motan – c-așa dă ea afecțiunea, la minut. Și apropo, a castrat motanul, că prea părea viu. După care zilnic, dar zilnic, la 8 fără 5 aprinde televizorul.

ANA: Vezi cum te prind că minți? Spuneai că te-ai atașat de el.

CRISTI: De televizor?

ANA: De motan!

CRISTI: Atât de tare încât îl visez mort pe motanul fără nume.

MARCEL: N-are nume?

CRISTI: Nu dom’le, cine ești tu să-i pui nume unei ființe? Proprietarul ei? Fără nume, vezi Doamne, rămâne liber. Filozofie din Breakfast at Tiffany's.

ANA: Ți-am mai zis că n-am luat-o de-acolo!

CRISTI (fără să țină cont de întrerupere): Apoi fuge repede la serviciu sau, dacă-i week-end, dă telefon la mă-sa. Nu rezistă singură pentru că n-are nimic înăuntru, e goală, n-are ce să se întrebe, n-are ce să-și răspundă. O oră de liniște și s-ar da cu capul de pereți. Exact! Pentru ea există doar noțiuni palpabile și-atat - nici gânduri, nici etică, nimic mai presus de mentalitatea de supermarket. (către Ana) Nu ești decât un... un...

ANA (imitându-l) Un... un...

CRISTI: Un produs, asta ești!

IOANA: Un ce?

CRISTI: Un... iaurt, asta e ea. Arată bine, are gust de fructe, da-i plină pe dinăuntru de conservanți și-i învelită-n celofan. N-are niciun mister, nicio surpriză, e previzibilă exact ca... un iaurt!

MARCEL: De ce nu te-mprietenești cu un Ou Kinder atunci? Ălea au surprize.

ANA: Vrei surprize, Cristi?

CRISTI: Da, vreau!

ANA: Ești sigur?

CRISTI: Dar tu ești sigură?

ANA (după un moment de gândire): Știți ce-l deranjează de fapt pe el? Că sunt mulțumită și nu bat câmpii să par interesantă! (către Cristi) Măcar eu recunosc că-mi place tehnologia, îmi place să trăiesc în oraș, îmi place plasticul, Ikea, mănânc la Mc’Donald’s, pentru mine e perfect așa cum trăiesc. Nu cred în tot felul de conspirații și nici nu mă interesează. Am văzut că e la modă acum să-ți dai cu părerea dacă guvernul crește sau nu TVA-ul, dacă-i mai bine să aloci fonduri pentru cultură decât pentru infrastructură, să spui că băncile conduc lumea, că japonezii-s mai imperialiști decât rușii și americanii mai perverși decât japonezii. Toți hipsterii au discursuri de talk-show. Nu mai pot cu Bilderberg, teroriști, petrol, mutații ADN și universul care-ți îndeplinește toate dorințele dacă-i nimerești lungimea de undă. Mie-mi place capitalismul și cine nu-i în stare să-și construiască o carieră ori să iasă din mulțime poate să plece liniștit în Cuba să trăiască cu 15 dolari pe lună.

CRISTI: Eu o să supraviețuiesc în orice condiții. Tu o să mori!

ANA: Nu cred.

CRISTI: Ești moartă deja!

ANA: Comunistule!

CRISTI: Capitalisto! Reclamo!

ANA (după o pauză): Se poate fuma aici?

IOANA: Pe balcon.

Ana iese. Cristi iese după ea

ANA și CRISTI, pe balcon, fumează amândoi un timp, în tăcere

ANA: Te faci de râs.

CRISTI: Nu, te fac pe tine de râs.

ANA: Mai bine stăteai acasă.

CRISTI: Și cum, veneai tu la prietenii mei, singură?

ANA: Îi cunosc la fel de bine ca și tine.

CRISTI: Serios? Pe care dintre ei îi cunoști mai bine? Poate pe Marcel?

ANA: Du-te dracului! Te urăsc!

CRISTI: Mare păcat. Eu te iubesc.

ANA: După ce plecăm de aici, îți faci bagajele și pleci!

CRISTI: Din casa mea?

ANA: Da! Până-mi găsesc eu altceva. Te descurci!

CRISTI: Bine draga mea.

IOANA și MARCEL, în sufragerie

IOANA: Credeam c-am terminat cu atitudinea asta teribilistă. Credeam că te-ai maturizat și că știi ce vrei!

MARCEL: Ioana, hai să nu începem iar. Ce te-a mai apucat acum?

IOANA: Cum vine prietenul tău Cristi pe aici, cum te pliezi imediat pe atitudinea lui distructivă. Asta m-a apucat.

MARCEL: Adică?

IOANA: Te faci că nu-nțelegi? Adică, neadică! Ce-ncredere să am eu în tine când începi iar discursul cu sclavi și ierarhii și norme? Azi muncești de-ți sar capacele și mâine îți dai demisia că nu-ți mai convine. Crezi că așa merg lucrurile?

MARCEL: Ioana, era doar o opinie, nu mai are voie omul să se exprime cum crede el? Nu-nseamnă că dacă o spun o și fac.

IOANA: Dar ca mine de ce nu spui niciodată?

MARCEL: Spun tot timpul ca tine de fapt, dar... cu alte cuvinte.

IOANA: Păi spune cu cuvintele mele! Spune după mine!

MARCEL: Numai după tine.

IOANA: Sunt serios și consecvent!

MARCEL: Sunt serios sau consecvent.

IOANA (fără să sesizeze diferența): Îmi respect șeful și o respect pe Ioana!

MARCEL: Îmi respect șeful și o iubesc pe Ioana.

IOANA: O respect! Adică ba nu, o iubesc, e mai bine!

MARCEL: O respect.

IOANA: O iubesc!

MARCEL: O iubesc.

IOANA: Sunt în stare să conduc o familie și vreau să fac un copil!

MARCEL: Sunt în stare să fac o familie și vreau să conduc un copil.

IOANA: Într-un an!

MARCEL: În 365 de zile.

IOANA: Într-un an!

MARCEL: Într-un an. Bisect.

IOANA: Marcel!

MARCEL: Marcel!

Intră ANA și CRISTI. Se face liniște.

MARCEL (încercând să destindă atmosfera): Deci Cristi, pleci în Cuba?

CRISTI: Încă nu știu care e destinația dar, dacă plec, știu care e primul pas.

MARCEL: Care?

CRISTI: Să plec de acasă.

MARCEL: Nu te-ar lăsa Ana.

CRISTI: (privind spre Ana) Eu n-aș băga mâna-n foc.

IOANA: Acum, fără supărare, eu cred că ar trebui să mai stăm prin case, să ne vedem de viețile noastre. Dacă ai bun-simț, credință și educație, nu-ți mai trebuie neliniști existențiale.

MARCEL: Cristi, adică Ioana vrea să spună că ești un nesimțit prost educat, și ateu pe deasupra. Fiindcă e oricum prea târziu să te mai schimbi, îți recomand mai degrabă să distrugi totul din temelii. Nu ca mine, super-educatul, să nu mai pot face o observație de frică să nu-mi pierd jobul.

IOANA: Ia te rog să nu-mi pui tu cuvinte-n gură, Marcel. Haide să lăsăm poveștile cu adolescentul furios și să..

MARCEL: Ba nu-s furios deloc.

IOANA: Așa-i, ești adolescentul cinic. Tu cum ai vrea să fie copiii tăi, atunci când o să-i ai? Ce model o să le oferi?

MARCEL (serios): Antonio Banderas.

IOANA: Poftim, și să mai faci familie cu el!

MARCEL: Nu, că le punem nume românești și-i tundem scurt, n-o să știe nimeni.

CRISTI: Uite așa mai facem niște zile onomastice: sfântul Marcel, sfânta Ana... Pardon, Ioana!

Ana-l privește cu ostilitate

IOANA: Nu te speria Cristi, că momentul se tot amână. Nu toți sunt pregătiți pentru copii.

CRISTI: E ca și cum ți-ai lua un job, dacă mă-ntrebați pe mine.

MARCEL: Nu Cristi, la mine se referea. Crede că eu nu vreau să am copii.

IOANA: Păi vrei?

CRISTI: Marcele, îți reamintesc că azi e ziua ta și poți răspunde numai la ce întrebări vrei tu.

MARCEL: Vreau, ca oricare alt om.

IOANA: Hai, te rog, am tot auzit argumentul, te-ascunzi în mijlocul mulțimii. Ce-mi pasă mie de oricare alt om? Eu vreau să știu cât de mult îți dorești tu!

MARCEL: Ana, Cristi, vă rog să ne scuzați, se pare că avem de conceput un copil. Ne vedem mâine la o cafea să vă povestim cum a decurs?

IOANA: Păi știu de-acum ce-o să le povestești, nu-ți face griji. O să le spui c-ai făcut un calcul și că ne mai trebuie bani, încă nu ne permitem un copil. Când, de fapt, noi cheltuim aiurea pe excursii și pe cadouri.

ANA: Adevărul e că îți trebuie un buget.

CRISTI (dintr-o dată, către Ana): Vezi c-așa e cu cadourile? Mulțumesc Ioana!

IOANA: Măcar Cristi e sincer, așa cum e el, vede copiii ca pe un job și-atât, că nu poate mai mult.

CRISTI: Adică?

IOANA: Sau spune-mi măcar că nu vrei să-i faci cu mine și își vede fiecare de treaba lui.

CRISTI: Ce vrei să spui că nu pot mai mult?

ANA: (către Cristi) Taci!

MARCEL (enervat): Nu cred că-mi place direcția discuției. Ajungem să ne șantajăm? Uite că eu nu mă mulțumesc ca scopul meu în viață să fie un copil. Vreau o carieră, o casă, bani, și-apoi copii.

CRISTI (întrerupându-l): Sau o casă de bani și niște copii de carieră. Pe când Ioana vrea niște bani de casă și o carieră din copii.

ANA: Cristi, începi să mă enervezi! (către Ioana și Marcel) Mie mi se pare rezonabil cum vede Marcel lucrurile.

IOANA: Ia mai tăceți amândoi! Și ce mai vrei, Marcel?

MARCEL: Vreau un apartament mare în centrul orașului nu o căsuță pe credit la 40 de kilometri, pentru care plătești 30 de ani. Îmi place în oraș, mi se rupe de viața la țară. (tot mai aprins) Crezi că-i ușor s-avem bani? Tu stai între cărți, îi notezi pe fișe pe ăia care le iau, pui termen și gata. Nu-i același lucru cu ce fac eu, să coordonez 30 de oameni într-un proiect de 500.000 de euro. Să fiu și corect cu ei, pe deasupra! Tu nu muncești de dimineața până seara, pe tine nu te sună viceprimarul de patru ori pe zi, nu ai deadline-uri, nu ai nicio responsabilitate. Viața reală nu-i așa: stăm pe scaun, citim, ne râdem cu colega și căutăm rețete de mâncare pe Google 8 ore pe zi. Viața reală-i să creezi, să produci, să te zbați, să te descurci. Să calci peste cadavre, să nu-ți pese de nimic până nu ajungi unde vrei. Ăsta e modelul meu.

IOANA (pe gânduri): Ne râdem cu colega, deci...

MARCEL (calm, luând-o pe Ioana de mână): Iar tot ce fac, pentru noi fac, Ioana!

IOANA (ridicându-se, îndreptându-se spre geam sau orice poziție prin care-i întoarce spatele lui Marcel): Ia mâna de pe mine!

Pauză. Cu excepția lui Cristi, toți sunt tăcuți, bosumflați.

ANA: Nu vreți să mai bem ceva?

CRISTI: Eu da! Eu am decis că pot mai mult! Să beau mai mult, evident.

ANA: Nu la tine mă refeream, nu vezi că ei au nevoie de un pahar?

CRISTI: Și tu, acum?

ANA: Și eu, ce?

CRISTI (meditativ): Zicea bine filosoful, „lumea e doar o schimbare a calității haosului”.

ANA: Haide Cristi, fii și tu măcar o dată atent la ce se discută și păstrează-ți filosofiile pentru bețivii tăi. M-am săturat de balivernele tale fără acoperire.

CRISTI: Acum v-ați unit, sau ce?

ANA: Orice s-ar discuta nu se leagă nimic de tine. Nu vezi că ești prăjit?

CRISTI (încă vesel): Prăjit de la... prăjitură?

ANA: Știi ce? Chiar îmi pare rău că nu moare taică-tu să văd din ce-o să te mai descurci atunci. Să te văd în viața reală ce faci, fără bani în cont și fără chiria plătită. Îți spun eu ce-o să faci: nimic! Tu nu ești în stare de nimic! Nimicule ce ești! (ridicându-se și ea) Cred că ar trebui să plecăm.

CRISTI (rămânând calm pe scaun): Pe asta cu viața reală parcă am mai auzit-o undeva. Eu aș mânca niște tort. Așa, ca pentru viitoarea moarte a lui taică-meu.

IOANA: Doamne ferește Cristi! Doamne ferește cu prostiile voastre! Hai, vă rog mai stați, nici n-ați gustat din tort. Haideți să vorbim despre altceva, vă rog eu frumos!

Ana se reașează în timp ce Ioana îi servește cu tort. Încep toți să mănânce tort, o vreme ân tăcere.

ANA: Foarte bun tortul, Ioana, excelent!

IOANA: Mulțumesc! E... e o rețetă care nu se prea folosește pe la noi.

CRISTI: Ăla de anul trecut a fost mai bun!

IOANA (resemnată): Ce să zic, Cristi, măcar am încercat...

MARCEL (privind de la Ioana la Cristi): Deci ăsta nu ți-a plăcut!

CRISTI: N-am zis asta, am zis că ăla de anul trecut a fost mai bun!

MARCEL: Dar de ce nu poți mă să zici și tu doar că ăsta fost bun și atât?

ANA: Lasă-l Marcel, că și așa...

MARCEL: Nu, de data asta nu! (către Cristi) Puteai să spui „Mulțumesc Ioana pentru tort, a fost foarte bun”! Și era toată lumea mulțumită!

IOANA: Marcel...

MARCEL: Niciun Marcel! Tu ai făcut tort, mâncare, ai cumpărat băutură, ai aranjat aici, ca el să-ți spună la sfârșit că nu a fost bun? E prea de tot!

IOANA: Marcel, nu eu l-am...

CRISTI (urlând): Bă voi sunteți nebuni??!! Nu vedeți că nu-nțelegeți că n-am zis că nu mi-a plăcut?

ANA: Uau! Poți să repeți?

CRISTI: (pe același ton) Dacă ai două torturi în ani diferiți, dar nici nu tre’ să fie în ani diferiți, poa’ să fie și gemene, e sigur că unul va fi mai bun și altul va fi mai puțin bun. Aia nu-nseamnă că altul nu-ți place, însemnă doar c-ai făcut o comparație și că s-a nimerit ca ăla altul să fie anul ăsta și ăla unul să fie anul trecut. Nu vedeți că a fost cu cireșe?

MARCEL: Și anul trecut tot cu cireșe a fost.

CRISTI: Păi tocmai asta e! De ce dracu am dat peste un căcat de tort de cireșe când anul trecut a fost (urlând de-a dreptul) tot de cireșe!!!???

ANA: Măi porcule...

MARCEL (extrem de nervos): Ia fii tu atent la mine Cristi: deci vii cu mâna goală de ziua mea, mănânci și bei în casa mea, îți suport toate porcăriile pe care le scoți pe gură când te-mbeți ca ultimul alcoolic, ca să vii la sfârșit să-mi spui că Ioana a făcut un tort de căcat!

IOANA (urlând): Marcel!!

MARCEL (pe același ton, neluând-o în seamă pe Ioana): De fiecare dată când ai venit la mine mi-ai terminat băutura, și-n rest îți faci creierii praf cu droguri! Păi nu ești tu un terminat și un nenorocit măi Cristi? Are dreptate Ioana, nu ești decât un ratat cu care n-ar mai trebui să am de-a face!

IOANA (pe același ton): El a cumpărat tortul!!

Marcel și Ana se uită la Ioana mirați.

IOANA: El a cumpărat și tortul și băutura. Toată! Ca să nu mai fie ca-n alți ani, așa a zis. Și m-a rugat insistent să rămână secret.

ANA: Bine dar când...

IOANA: Ieri. Marcel era la lucru. Și ieri, când l-a adus acasă, a văzut că tortul, din greșeală, e tot de cireșe. Ca cel pe care l-am făcut eu anul trecut. Dar nu mai era timp să-l schimbăm.

ANA (prostește, către Cristi): Păi mie mi-ai zis că te duci la bar...

MARCEL (către Ioana): Mie mi-ai zis c-ai făcut totul singură...

Monologul lui Cristi

Atunci, de ce? Ce rost are să mai încerc? Totul se justifică: un mare haos, orice intenție bună-ți pică-n cap ca o cupă de buldozer. Noo, lumea-i liniară, predeterminată. Nu există decât adunare și scădere. Nu pot influența nimic. Oricât aș încerca. Conduși de instincte, precum câinii – osul cel mai mare, cățeaua cea mai caldă... adică cea mai în călduri. De fapt se poate să fie una mai mult în călduri și una mai puțin în călduri? Exact... viața-i o regulă gramaticală. Tre’ să notez asta undeva. Și eu, un alt pion fără alegeri dar cu o voință de fier. Fier. Sună bine… Sună uzat. Ar mai fi materiale. Piatra. Adevărul. Buldozerul. Terenul de paint-ball. Care-i pata mea, care-i a ta? Ne mulăm ca să-ncăpem în carusel. Fetița neurcată pe căluți plânge. Ana plânge. Cristi plânge. Nu, Cristi nu plânge, Cristi nu poate mai mult. Dar…

10 ani. S-au făcut 10 ani de când am văzut-o prima oară. Cine naiba m-a dus în Cluj? A, Marcel, tot Marcel… „Hai bă, ești nebun? Când crezi că mai vin ăștia în România? N-ai mai ascultat așa ceva, fii atent ce-ți spun, e bestial”… Prietenie până la vocație, până la ea. Acolo am văzut-o. Acum a intrat și m-a mâncat pe dinăuntru ca pe-un cartof copt. Iar el știe. Nu doar că știe, el face. El n-ar fi trebuit să facă…

Taică-meu mort? N-ar fi prea frumos, dar aproape că nu contează. Nici în viață nu prea contează. Să mă răzbun pe el? Alb și negru, liniaritate, morala e o undă de înaltă frecvență. Ha! Alcoolul naște definiții, se pare că… Diferența dintre un pahar de vodcă și unul de limonadă? Niciuna. Doar ocupații diferite. Fiecare se răzbună în felul lui. Răzbunarea e profund autorizată. Ha! Răzbunarea nu e umană. Nu e nici inumană. Ea doar există. Cristi vrea și el pe căluți. Vrea? Vrea… îmbrăcat cu hainele lui însă, nu cu țoale de-mprumut.

Acum 2, ba nu, acum 3 ani am creat o coincidență. Ea venea și eu plecam, ea căuta și eu aveam, ei îi plăcea și eu eram, ceva de genu’. Mi-a luat câteva săptămâni de cercetare. M-am transformat. Am greșit. Am fost ce a vrut, doar ca să… și și-a dat seama. Mai târziu. Mi-am dat seama că și-a dat seama. Și-acum, circul merge de la mască spre real. Acel real, acest real. Nici unul nu vrea să plece primul. Ea, că-și ia revanșa pentru păcăleală. Eu, că nu pot. Bagajele și pleacă! A câta oară? Prinși în capcană, nemișcați. Tot mai plictisiți, tot mai rezistenți. De fapt ne mișcăm. Împreună, spre un sfârșit urât.

Știe. Ea știe că eu știu. El nu. Ioana e singurul personaj nevinovat din toată povestea asta. Poate că o merită și ea. Toți o merităm la un moment dat, și naivitatea asta… trebuie pedepsită. Și filmul lui Marcel trebuie sfărâmat… Dar de ce eu? Să-și spargă capul singuri. Ce să-i mai fac lui acum? A trecut prea mult timp și, până la urmă, e Marcel. Chiar dac-a făcut ce-a făcut.

Până la urmă, cum ar fi fost altfel dacă nu așa? Nu, nu putea fi altfel. Stătea la o masă la vedere, sporovăia cu prietene. Niște inexistențe, exact! Vroia să fie observată. Și era. Luminoasă, buze groase, păr negru, scurt și înfoiat. Pantaloni strânși pe picior, jachetă de tweed, teniși galbeni, degete mititele, nervoase. Voce ușor răgușită. O priveau cu coada ochiului. O priveam direct, zâmbind. S-a stânjenit. Am plecat, uitându-mi portofelul pe masă. Scenariu vechi. Unii își fac tăieturi pe brațe. Alții fac asta.

Dacă mi-aș tăia un deget, aș dovedi că sunt stăpânul corpului meu. Dar caruselul ia și oameni fără degete. Culoarea tavanului nu se schimbă, fie că suntem doi, fie sunt singur, bătrân sau mort. Nu există nicio iluzie. E doar ceea ce e, o mie de lucruri și totuși, unul singur. N-ai ce să deconstruiești, buldozerul lovește valuri de aer. Mă doare doar dacă strig. Nu? Dar atunci când m-am... nu, aia nu se pune! Sau? ... În fine, eu unul pot să zic c-am încercat. Asta pot să zic!

ANA (revenindu-și): Bravo mă! Aplauze! Ai vrut să faci și tu o dată-n viață o faptă bună și tot tu ai stricat-o.Vai de capul tău! Ți-am zis eu că nu se leagă nimic de tine! Poftim dovada!

MARCEL: Auzi Cristi, n-am vorbit serios mai devreme...

ANA: Lasă-l, Marcele, că-i adevărat ce i-ai zis. Nu tre’ să-i plângem de milă, poate se trezește la realitate. Deși nu cred!

CRISTI (gânditor, terminând paharul): Apropo, stiți de la ce mai vine Cristian?

IOANA: De la ce?

CRISTI: De la Christiania.

IOANA: Ce-i asta?

CRISTI: E un stat în oraș, că tot ne place nouă viața de oraș. Un fel de Vatican, dar pe invers.

ANA: În fine. Hai că i-a trecut! Marcel, zi mai bine cum s-a terminat povestea cu Bogdan.

CRISTI (repezit): Povestea cu Bogdan poate să mai aștepte! Cristi care-nu-poate-mai-mult vrea acum să povestească despre Christiania, plină de creștini cuminți și devreme-acasă.

IOANA: A fost doar o figură de stil Cristi, n-am vorbit serios. Te rog să mă ierți.

CRISTI: Mulți care nu vorbesc serios pe aici... (gânditor) Serios? N-ați vorbit serios?

IOANA și MARCEL (deodată): Nuuu, normal că nu!

ANA: Vezi măi Cristi? Ascult-o pe Ana, că știe ea mai bine. Totul e ok și tu ești băiat bun și ne ierți. Chiar și eu îmi cer iertare, așa, că-i ziua lui Marcel. OK?

CRISTI (terminând un alt pahar plin): Bine! Vă iert. Cristi Vă iartă pe toți. (sughite)

Pauză

ANA: Și acum? Ce facem? Despre ce mai vorbim?... Marcel, tu hotărăști, că-i ziua ta!

MARCEL (către Ana): Păi... am înțeles că ai avut un mic succes.

CRISTI (ridicând paharul): Succes în Christiania! Să bem în cinstea succeselor!

Cristi mai termină un pahar.

ANA (privind scurt, cu ostilitate, către Cristi): A, nu v-am spus, ce bine că mi-ai amintit, Marcel. Am obținut autorizațiile pentru firma de consultanță. De-acum intrăm în legalitate.

IOANA: Dar totuși, ce-i cu Christiania asta? Cum adică să fie Vatican pe invers? Ca Sodoma și Gomora?

CRISTI: Le-ai obținut? (privind către Marcel, apoi către Ana) Păi, ăsta... mie nu mi-ai spus.

MARCEL: A, nu, eu am aflat din altă parte.

CRISTI: De unde?

MARCEL: Am pe cineva la Registrul Comerțului.

CRISTI (tot mai împleticit): Și cum vine... adică când le-a obținut?

ANA: Azi.

MARCEL: Ieri.

IOANA: Eu nu mai înțeleg nimic. Ți-ai deschis firmă de consultanță în Christiania?

CRISTI (însuflețit, deodată): Exact, Ioana! Vrei detalii?

IOANA: Da, mi se pare că sunt în afara discuției.

CRISTI (beat, de acum până la final): Păi fii atentă aici lecție de istorie, ca la școală: Christiania, pe numele ei complet – Freetown Christiania – e o organizare independentă, ceva între oraș și stat, cu o suprafață de jumătate de kilometru pătrat și cu vreo 900 de locuitori. Pentru mine, de fapt (privind către Ana) pentru alcooliști mistici ca mine, este locul perfect, o utopie, dacă n-ar fi reală. Imobilele sunt în proprietate comună, nu există o formă de conducere și orice hotărâre importantă se ia numai dacă absolut toți membri comunității sunt de acord. Ai înțeles pân-aici?

IOANA: Cred că da.

CRISTI: Nu există mașini, nu există legi, ei se guvernează singuri fiindcă și-au adoptat de-a lungul timpului un set de reguli în funcție de ce le-a adus beleficii sau nea... nea... ăstea...junsuri.

IOANA: Chiar pare una dintre poveștile tale revoluționare. Oricum, dacă e reală, nu poate să ducă decât la anarhie.

CRISTI: Greșit! (caută și găsește un dicționar) Tocmai de la anarhie a plecat, îți zic din dicționar: (citind) anar...hism: o mișcare ideologică apărută-n secolul XIX, ce suprimă orice autoritate guvernamentală, doar cooperarea voluntară fiind admisă. Poftim!

IOANA: Mda. Și cât crezi că va dura? Un an? Doi?

CRISTI: A împlinit 43 de ani, e majoră demult... da’ naivă ca tine. Fată mare! Exact!

IOANA: Și de ce spui că e inversul Vaticanului, în afară de ceea ce-am aflat deja?

CRISTI: Pentru că se vând droguri la liber, se vând la tarabă cum se dau roșiile la noi în piață.

IOANA: Hai că asta nu mai pot s-o cred. Fabulezi!

CRISTI: Ana și Marcel pot să-ți confirme. Aici de față!

IOANA: Ai fost acolo, Marcel?

CRISTI: Stai, nu sări povestea, ai răbdare!

IOANA: Bine dar... Bine. Ascult. Continuă!

MARCEL (devenit dintr-o dată atent, uitându-se speriat la Ana, apoi la Cristi): Cristi!

CRISTI (inocent): Da Marcel?

MARCEL: Ce... ce faci?

CRISTI: Îi spun Ioanei o poveste revol’ționară. Vrei sau nu vrei Ioana s-o auzi?

IOANA: Vreau!

CRISTI: Deci te-am făcut curioasă?

IOANA: Da!

CRISTI: Și te-ai supăra dacă m-aș opri aici și nu ți-aș spune sfârșitul? E cel mai interesant!

IOANA: Cred că da. Adică sigur! Chiar vreau să văd ce-i cu Christiania asta.

Cristi privește demonstrativ către Marcel, apoi continuă.

CRISTI: Nu neg, poliția a încercat să suprime traficul de droguri în Christiania și guvernul a încercat să-și recupereze clădirile, prin tot felul de acțiuni, nu toate corecte sau morale.

IOANA: Nu cred că se poate vorbi de moralitate acolo unde cineva vinde droguri! De fapt nici nu credeam că există poliție în no man’s land-ul de care spui. În Lumea a Treia e posibil orice.

CRISTI (râzând): Dimpotrivă, nu numai că nu e-n Lumea a Treia, e chiar în Uniunea Europeană. (privind către Marcel) Ca să vezi că nu numai terminați ca mine își fac creierii praf cu droguri, ci și oameni civilizați. Dar până să-ți spun unde e, știi de ce nu a reușit statul recuperarea spațiului?

IOANA: Nu.

CRISTI: Pentru că cei 900 de locuitori au ieșit în stradă, au stat cu zilele și nopțile să-și apere mica organizare, au construit baricade, au fost solidari. N-au stat doar în case să-și vadă de viețile lor Ioana. Nu nu! Au avut... stai, să-mi amintesc cum ai formulat tu... că nu-ți mai trebuie neliniști existențiale dacă ai... cum era? A, bun-simț, educație și credință. Uite că ăștia au avut și dintr-una, și din celălalte. Mă rog, când au aruncat cu căcat în polițiști poate n-au avut chiar atât de mult bun-simț, dar așa au reacționat în fața violenței.

ANA: Da, când ai neliniști existențiale, arunci cu căcat!

CRISTI: Exact Ana, exact așa! Decât să-l mănânci, mai bine arunci cu el! (către Ioana) Iar locul ăsta minunat se află... ghici unde?

IOANA: Habar n-am.

CRISTI: Unde se dă Kierkegaard cu bicicleta, în … (lungind cuvântul) Copenhagaaaa.

IOANA: Aaa, unde ați fost voi în excursie cu Marcel, anul trecut, acum înțeleg!

MARCEL și CRISTI, (deodată): Ce-nțelegi?

IOANA: Că… păi…

ANA: Bine, acum că am terminat lecția de istorie, putem să ne întoarcem la ale noastre?

CRISTI: Staaaai, să-i mai zic de Kirkegaard, urmează punctul culminant! (către Ioana) Ce să-ți fac, Ioana, dacă n-ai venit? Prindeai și tu spectacolul.

MARCEL: Ce încerci să demonstrezi, Cristi?

CRISTI: Nu-i nicio demonstrație, e o lecție de istorie, (privind către Ana) nu-i așa Ana? Și dacă tot mă sacrific pentru lucruri mai presus de invididualitate – i-auzi, invidie, dualitate, tre’ să notez – măcar s-o fac până la capăt. (către Ioana) Ce vroiai să-l întrebi pe Marcel?

IOANA: Dacă a fost în Christiania.

CRISTI (către Marcel): Și a fost?

MARCEL: Cu mine ai încheiat-o!

CRISTI (ridicând un deget și clătinându-se): A fost sau n-a fost? Aceasta-i întrebarea!

MARCEL: Am fost.

IOANA: Și?

CRISTI (pierzându-și din energie): Și a dormit în cort?

MARCEL (încet): Da.

CRISTI: Dar Cristi era „prea varză ca să mai audă ceva”, nu-i așa?

Ioana privește către Marcel, apoi către Ana, care se fâstâcește

IOANA: Nu-nțeleg nimic!

CRISTI: Mă ajută cineva? Ana? Marcel?

Ana și Marcel tac

CRISTI: Of, tot mie îmi rămâne greul. (către Ioana) Ioana! Înainte ca Marcel să facă un copil cu tine, înainte ca Ana să facă un copil cu mine, probabil c-o să-l facă între ei. Acum ai înțeles?

IOANA (foarte dezorientată, bâlbâindu-se): C.. c.. cum? V.. v.. voi doi?

CRISTI: Ei doi în Christiania, ei doi la mine acasă, probabil că ei doi și la tine acasă, Ioana! Asta-i firma de consultanță a Anei, de fapt. (gândindu-se un moment) Or mai fi fost tatonări, dar (accentuând) consultanța efectivă a început în Christiania. Ți-am zis de atunci că e bine să vii!

MARCEL: Ioana…

CRISTI: Iar munca ta de bibliotecară, Ioana, e un job de tot căcatul, de aia lui Marcel îi e rușine cu tine. Îți traduc eu ce crede el, îmi spune asta tot timpul.

ANA: Cum ai putut…

CRISTI: Uite că Cristi poate mai mult! A, bine că mi-ai amintit, Ana! (către Marcel) Ai mai putea să cauți în telefonul Anei, niște mesaje de la șeful ei. Un prost! Vezi că-i trecut sub numele Alina. Chipurile, să nu mă prind. În caz că te interesează, trebuie să știi că iaurtul se împarte la trei.

Pauză

IOANA (meditativ): Bine c-am mai organizat petreceri cu imbecili ca Ana și Cristi…

CRISTI (sughițând): Pardon! Un iaurt imbecil și un alcoolic mistic.

IOANA (revenindu-și, apelează un număr): Da, bună Bogdan! Te-am sunat să… Cum? L-ai dat pe Marcel afară? Am presupus eu... Vino te rog și ia-mă de aici, s-a terminat!

I se răspunde din receptor, neinteligibil

IOANA: Da, mă mut la tine.