„Ta și Ma, în dormitorul lor de alături, învățaseră să nu mai bată în perete, plângându-se de ceea ce ei numeau zgomot. Îi instruisem. Acuma luau somnifere. Poate, știind cât de mult îmi plăcea muzica mea de noapte, le și luaseră. Cum stăteam și slușeam, cu ochii strâns închiși ca să țin închis extazul care era mai bun decât orice Bog sau Dumnezeu synthemescit, vedeam tablouri încântătoare. Celaveci și puiance, tineri și vârstnici, întinși la pământ, implorând iertare, și eu smehăiam cu tot botul, înfigându-mi cizma în lițofețele lor. Și apoi dievuște cu hainele sfâșiate, proptite în pereți, în timp ce eu intram ca o șlaga în ele, și într-adevăr, atunci când muzica, de fapt un singur acord, se ridică pe acoperișul celui mai înalt turn al ei, atunci, întins acolo pe patul meu cu ochii închiși strâns și cu ruki sub golovan, m-am rupt, împroșcând și strigând aaaaaah cu tot extazul posibil. Și astfel muzica încântătoare își atinse finalul apoteotic.
După asta, l-am ascultat pe dragul de Mozart, simfonia Jupiter, și alte imagini cu alte lițofețe veniră la rând să fie zdrobite și strivite, și imediat după asta m-am gândit că voi mai asculta doar un singur disc înainte să trec frontiera, și vroiam ceva foarte puternic și foarte solid, așa că l-am ales pe J.S. Bach, Concertul Branderburgic, pentru registrul mediu și jos al coardelor. Și, slușind cu o încântare alta decât înainte, am văzut din nou acel nume pe hârtia pe care o răzdrențisem în seara aia, părea atât de demult, în căsuța aia numită ACASĂ. Numele era ceva despre o portocală mecanică. Ascultându-l pe J.S. Bach, am început să ponimai ce voia să zică, și m-am gândit, slușind mai departe splendoarea brună a vekiului maestru german, că mi-aș fi dorit să-i fi tolkaftit pe amândoi mai tare și să-i fi sfâșiat în bucățele pe propria lor podea.”
A. Burgess
Portocala mecanică
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu