Autobiografia se scrie la indigo

Nu prea găsești des texte publicate după ‘89 care, tematizând sau tangentând capitolul comunism, să nu sune puțin a disidență, să nu apuce pixul critic și să scalpeze repede vreo idee din vecinătatea regimului. Ne-a obișnuit bine doamna Müller. Nu și pe Radu Cosașu și ale sale Supraviețuiri, ciclu de nuvele în șase volume: scrise („sub semnul unei consecvente autoironii”, se grăbește să clarifice autorul) și date la tipar prima dată în intervalul 1973-1989, au fost reeditate cu un schepsis de montaj între 2000 și 2008 și reluate în Opere începând cu 2011 fără, și aici e miza, intervenții în text de dragul susnumitei mode a reacțiunii. Or, această nealterare de fond, strategică, a nuvelelor, cu un pronunțat caracter autobiografic, e totodată cheie de intepretare, manual de supraviețuire și o asumare a unui trecut cu bunele și cu relele lui.

 Supraviețuirile, amestec de memorii și ficțiune, substituiri de autor-narator-personaj, nu răspund la o clasificare a formei. Însăși montarea lor după 2000 într-o formulă cronologică trimite ciclul la pattern-ul unui roman „autobiografic”, asemănător atât de bine unui traseu pe undeva repetitiv, neapărat inițiatic, dacă e să luăm suma experiențelor (era să spun revelatoare) presărate ca borne de hotar printre convingerile lui Radu/Relu. Cvasi-același cu Radu Cosașu, care se joacă cu stil și cu stiluri: sparge dialogul cu intertext, dislocă epicul cu deconstrucții proustiene, intervine cu poem în neorealism, introduce metatext în confesiune și reia totul în manieră eseistică, doar ca să cadă la final în dialog minor de gară. Culmea, rămânând interesant în acest ritm frenetic. Sau poate tocmai de aceea. Forma pare o metaforă a camerei personajului, un spațiu de iz romantic nu mai mare de 2/3, înghesuit și obosit de cărți ce ocupă locuri ritualice într-un, de altfel, imobil mundan. Rama cadrează perfect cu o anumită zeflemea, prezențe feminine după (și peste) nevoi și multe indiscreții. Tablouri nu dese în romane șaptezeciste.

Vocea cosașiana e formată din mozaicuri subtile ale ironicului, melodramaticului, sobrului, sarcasticului, autenticului, amoralului, fără luări de poziție neelegante în favoarea uneia sau a alteia dintre postúri. Imaginea mezelurilor din carton în vitrine este în sine extrem de puternică, faptul că nu e adăugată nicio o apreciere la adresa ei ține de efectul și de tăietura artistică. Apoi, Cosașu are o mare apetență regizorală: acțiunile în sine construiesc sensul sau, dimpotrivă, absurdul, precum întocmirea „completărilor” la autobiografiile depuse la dosarul de la cadre, în cazul în care trecutul individului necesită lămuriri suplimentare. Literar, în aceste „completări” un unchi incomod moare, altcineva nenecesar se sinucide, referințe mic-burgheze dispar ca, ulterior, din motive de contradicție cu alte note sau cu realitatea, să fie completate „completările” și refăcut trecutul și prezentul. Cu trimitere evidentă și la familia scriitorului, emigrată, repudiată inițial de către acesta pe motive revoluționare, scenele evocă fără lamentare și patetism epurarea originilor nesănătoase din dosar pentru a evita propria epurare, practică mai mult decât comună în epocă.

Se simte mâna jurnalistului, se simte, când e necesar, reportajul pe o paletă de suprafață. Cosașu, complex și inegal, e confundabil, pe fragmente, cu Saramago, Sabato, Proust, chiar Bukowski. Greu de crezut, mai ales că cenzura era activă și bine mersi la data primelor publicări ale nuvelelor care, dacă nu aduc în discuție Securitatea, vorbesc măcar despre delațiuni și turnători.

În Supraviețuiri, Radu Cosașu recuperează un timp denigrat tocmai de cei l-au trăit, recuperează petele de culoare dintr-un București catalogat de un Saul Bellow ca sumbru, agresiv și dărâmat; se recuperează mai ales pe el, prin diferitele avataruri, cu laicele lor donjuanisme, lașități, orgolii sau nonconformism. Optimismul lui e fragil, seriozitatea o glumă. Oricum, puțin mai mult decât acel haz de necaz fatidic, și puțin mai riscant: în critica postdecembristă haotică a comunismului, Radu Cosașu nu cade numai în picioare.