O „Căsnicie” amară

Îmi place Dan Coman. Atât poezia lui flamboaiantă, experimentală, manifest, cât și Irezistibil și Parohia, mai puțin vizionare dar mai perfide psihologic. Cu același simț al ridicolului tranchilizat, Coman transformat în personaj de proză e crud până la mutilare cu slăbiciunile omenești ale avatarului. Nu-i oferă scuze, nu-l victimizează, nu-i dă momente de putere. În plus, poate, față de autori asemenea (Adrian Șchiop,  Cezar Paul Bădescu) intervine cu o tușă – două de fantastic ce amintește în ce cheie trebuie citită cartea: ficțiune, și nu roman autobiografic. Tocmai de aceea m-am simțit bine în cotidianul lui nemilos, recognoscibil și autentic între limitele penibilitate – curaj.

Tocmai de aceea am început cu mari așteptări Căsnicia, cel mai recent roman (2015) al bistrițeanului.

Povestea se vrea simplă, cu priză: un el și o ea, provenind (cum se întâmplă) din lumi diferite, ei înșiși extrem de deosebiți: El – tânăr, atrăgător, inteligent, sociabil, totuși fără prea multă experiență; ea, Rebeca, - urâțică, pocăită, cu coșuri, îmbrăcăminte militant anti-pasională, tăcută, ridicolă – nu mai insist, sunt sigur că v-ați făcut o idee. Cei doi devin (pe bune) un cuplu, urmând un tipar…clasic: după câteva priviri schimbate prin autobuze, ea se hotărăște să spargă gheața și, într-o noapte, intră pe geam în casa lui, îi face o felație apoi, sub amenințarea șuturilor, se mai ține o vreme după el prin baruri până îl convinge. Și o face bine întrucât el, nu aflăm sub ce fel de vrajă – doar mai târziu va descoperi o oarecare frumusețe a Rebecăi o dată cu  machiajul, coafura și hainele noi – el o ia așadar de soție. Iar căsnicia, în această ordine, va merge, apoi nu va merge, după care va merge din nou scurt timp, o dată cu apariția unui al treilea personaj, Daria (pe care cei doi o vor împărți ca prietenă, confidentă, amantă). Daria, firește, pleacă, mariajul se opintește iarăși, tensiunile, tăcerile, învinovățirile iau teritoriu, pentru ca în final, cei doi nici să se despartă, nici să se iubească. Să accepte.

Narațiunea nu urmărește același fir. Cu o arhitectură a romanului bine controlată, Dan Coman e imparțial și oferă, alternativ, ambele perspective. O cameră de filmat ce construiește noncronologic cadre numai în jurul bărbatului, proiecția lui, filtrul lui. Intercalată în scenariul masculin e vocea Rebecăi sub formă de jurnal, și ea devoalând treptat povestea. Iar povestea ei, spre deosebire de situația soțului, se naște exclusiv în apartament, pe măsură ce se relevă caietul jurnal. Bărbatul, din contră, e urmărit și în afara spațiului conjugal (școală, cafenea, călătorie la București, etc). Tehnica nu are cusur: două entități distincte din punct de vedere temporal, spațial, discursiv și semantic sunt amestecate pe tot parcursul romanului. Astfel  înțelesurile, logica, trăsăturile lor sunt descoperite progresiv, concomitent cu îndreptarea căsniciei (cât și a Căsniciei) către un deznodământ.

S-a spus deja despre Căsnicia că este unul dintre puținele romane care tratează și investighează subiectul acestui tip de conviețuire cu „zoaiele și tot balastul” aferent (Bogdan Alexandru Stănescu). Că înfățișează „declinul familiei contemporane” (Alex Ciorogar) dar și că, asimilabil unui „roman patriarhal”, e „greu de zis unde se termină (…) realismul și tendința psihologizantă și unde încep schemele romanului erotic de consum” (Ștefan Baghiu). Așadar n-o să le repet. Voi preciza în schimb de ce nu cred deloc că e „romanul care ți-ar putea salva inima” și de ce nu poate aduce „multe motive de reflecție referitor la menținerea unui cuplu” (cum am mai găsit în alte descrieri).

Personajul Rebecăi e un bărbat îmbrăcat în femeie. Pertinent și rezonabil ici-colo, nu produce emoție, nu e feminin, nu e autentic.  Când nu e patetic sau contradictoriu, discursul e fie supra-explicativ, fie necredibil (și atenție, e discurs de jurnal): „poate urâțenia mea e de vină. Nu cea fizică neapărat. Întunericul din suflet și din mine.” Sau: „…m-am simțit foarte singură în copilărie pentru că nimeni nu avea timp de mine.” Sau: „Nu-mi mai recunosc umanitatea. Aş putea fi la fel de bine ploaie sau vulpe sau măr”. Singurul merit al Rebecăi ține de intențiile de construcție ale autorului: suferință feminină asumată, retragere-n conjugal și-n introspecție aspră. Rezultatul? Un fel de Marimar.

Personajul masculin, El, e stăpânit permanent de disonanță cognitivă: vrea să își salveze căsnicia dar nu aflăm din nicio replică sau gest sentimentele lui (de iubire? de ură? de indiferență?) față de Rebeca. În schimb reiese frecvent dorința sexuală, în ciuda exhaustivelor descrieri ale Rebecăi – moartea pasiunii. Să admitem că el a fost târât în căsnicie din conjunctură și că nu e decât un copil mare, țâfnos și nesigur. Dincolo de minime scheme atitudinale și de coafări psihologice seci, plutește fără fond prin roman, nici simpatic, nici antipatic. Doar ne-nțeles.  

Psihologicul: literatură ușoară: „Am ajuns din nou – pentru a câta oară – cantitate neglijabilă”. Consecvența: contradictorie: vezi atitudinea ei privind sexul. Resemnarea: comică: „Viața împreună e tot mai grea”. Cine știe, poate căsătoriții înțeleg altfel această pleiadă de contuzii și plictiseli expuse prea lung în aproape 250 de pagini.

Un alt cuplu ce nu funcționează e cel al lui McEwan, Pe plaja din Chesil. Personajele, caracterizate la sânge, sunt sensibile, au un istoric, fac gesturi infinitezimale. Iar imaginile lor, distorsionate de subiectivitate, (așa cum trebuie) se transformă pe spațiu restrâns din drăgăstoase în caricaturale, din tandre în scârboase, etc. Nu și-n Căsnicia.

Totuși sfârșitul (împreună cu ultimele 40 de pagini) e bun. Și nu rezolvat, așa cum spune cronicarul, în „cheie hollywoodiană, spre un bine final”. Pentru că nu există un bine final. Nici tragic, nici happy, sfârșitul e real, ușor amar, un nou nivel al lui Coman de fapt, pe care m-aș fi așteptat să-l găsesc de-a lungul întregii cărți.