Cine nu are critici literari, să-și cumpere!

Nu cu mulți ani în urmă, unul dintre neobosiții profesori ce stăruia să așeze literatura în mințile câtorva studenți (mai degrabă entuziaști, majoritatea, decât independenți într-ale scrisului) concentrați, din fericire, într-un cenaclu – încuraja astfel în privința cronicii literare (parafrazez): nu vă sfiiți să criticați, să vă exprimați dezacordul în textele voastre de întâmpinare la cutare carte sau cutare volum. Chiar dacă sunteți radicali. Cu cât autorul este mai cunoscut, cu atât mai bine: veți atrage atenția. Nimănui nu-i pasă dacă „radeți” un necunoscut. Postura de contestatar al opiniei generale și al autorității atrage cel mai mult.

La vremea respectivă, înțelegând și preluând literal argumentul (dobândirea unui „renume” printr-o opoziție in-diferentă, curajul unui „nu” radical) am îndrăznit – cu o necesară frică de a nu fi deconspirat – să pun în practică recomandarea. Cine nu poate găsi între cincizeci de poezii una-două mai slabe, fie el, poetul, unanim aclamat de critică? Retrospectiv însă, alte justificări au început să se limpezească tot mai mult la baza sfatului: eliberarea de prejudecăți, eliminarea tracului, judecata independentă, generarea unor polemici constructive și, în paralel cu lecturile, moderatoare. Însuși profesorul era, desigur, rezervat în sentințe dar ofertant în nuanțe ori sugestii ce fotografiau elegant calitățile ori insuficiențele textelor. Inutil de adăugat că maniera lui discorda cu moda deja răspândită a unui deconstructivism indisociabil legat nu de un Derrida, ci de un, să-i spun, elan tineresc specific.

Episodul de mai sus nu e evocat întâmplător în loc de introducere. De asemenea intenționat s-au strecurat acolo doi termeni: radicalitate și nuanță. Termeni aparent antitetici și totuși, asociați într-o sintagmă care e pregătită să explice o filosofie, un mod de gândire al scriitorului Mircea Martin (în volumul cu titlul omonim, Tracus Arte, 2015). Deși autorul nu mai are nevoie de nicio prezentare, o să trec scurt în revistă: critic, istoric și teoretician literar, eseist, profesor universitar, membru al Academiei Române, director de editură, editor de carte.

Radicalitate și nuanță reprezintă o decizie adusă la îndeplinire de a „închide într-o carte” o parte din interviurile, eseurile, articolele sau evocările pe care Mircea Martin le-a publicat (le-a răspândit chiar) de-a lungul câtorva zeci de ani în diverse reviste literare din țară sau pe care le-a elaborat în scopul prezentării-difuzării la diferite conferințe ori emisiuni radiofonice. Mai mult, fiind vorba de texte scrise ante și post ’89, unele dintre ele determinate chiar de referate la teze de doctorat, diversitatea de teme, autori, concepte pe care le abordează poate părea inițial deconcertantă. Există, evident, și o diferență de discurs, creată de subtilitățile indispensabile ori de libertatea de expresie a momentului. Însă revizuirile pe care le-au suferit textele s-au referit doar la partea stilistică, după cum mărturisește autorul, nu și la conținut – în special cele scrise în perioada comunistă. De altfel, angajarea discursului este una dintre temele tratate în volum, cu exemple de text angajat (dar fără a-i denumi expres pe angajați, pentru a păstra simțul tactului și al fineței) și de dizidenți.

În condițiile în care, după cum admite cu modestie Mircea Martin, unele articole pot părea anacronice în momentul de față, accentul cade pe texte, în detrimentul contextelor. Liantul volumului este, așadar, actul critic: stilistica, analiza, tehnica și unghiul (unitar, trebuie recunoscut acest merit) de abordare, toate subsumându-se, cum bine a intuit criticul, celor două concepte cheie: radicalitate și nuanță. Nu atât opoziția dintre ele, cât mai ales funcționarea laolaltă și sensul inedit pe care îl dau împreună – sunt convingător explicate în eseul ce închide volumul.

Dincolo de nelipsitele (și savuroasele, cu toată subtilitatea și discreția aferente) detalii din spatele decorurilor (atitudini manolesciene, „frizerul” Noica de la Păltiniș, „ingenuități” liicene sau, în cea mai intensă instanță – crize de moralitate ale unor amorali), Radicalitate și nuanță e, articol după articol și eseu după eseu, un construct etico-didactic. Sau, apropo de Școala de la Păltiniș, un demers (literar) paideic, expus clar, ferm, aprofundat și, mai ales, dialogic.