Irréversible?

Într-o clasificare (imperfectă, desigur) a tipurilor de cunoaștere favorizate de și prin lectură, aș putea distinge între cunoașterea imaginară, cea emoțională și cea rațională, aflate în diferite grade de corelație. Simplific foarte mult și precizez că prima, cunoașterea imaginară (mai exact – prin imaginație, pentru a elimina trăsătura aparent oximoronică) împreună cu cea de-a doua, calea emoțională, conduc aparent mai direct – dar deseori mai superficial – la concluzii privind interpretarea realității ori înțelegerea sinelui, de unde și frecventa eșuare a lecturii în divertisment. Pe de altă parte, implicarea gândirii în procesul lecturii presupune, dacă nu raționamente infailibile, cel puțin structurarea unor procese mentale apte să dezvolte și să îmbogățească o metodologie de identificare a cauzelor. A ce și de ce se întâmplă. A decidenților, atunci când există. O astfel de lectură, rațională, propune Horia-Roman Patapievici în culegerea de eseuri Partea nevăzută decide totul.

Dar ce e, în (post)modernitate, partea nevăzută? Tradiția? Ideea filosofică? Politica, valorile, sufletul? Ce mutații au avut loc în secolul nihilismului încât și nihiliștii sunt învechiți? Creștinismul e prăfuit și discriminatoriu, Islamul e violent, budismul e plictisitor iar ateismul uncool. Totul e la vedere dar forța motrice nu stă nici în individ, nici în corporație, nici în stat.  Nici nu putem percepe criza bătrânului continent, descoperitorul, dar nedescoperitul. Patapievici formulează teze de lucru pe care le răsucește, înspre analiză și demonstrație, în maniera rubik. Nicio fațetă, nicio combinație nu e exclusă. Fără economie de mijloace, eseurile suscită o serie de îngrijorări pe tematici diferite, dar gravitând în jurul unei stări de obnubilare generală. În primul rând a memoriei, apoi a nonvalorilor si a nonsensului. Undeva în a doua jumătate a cărții, un citat din Heidegger, care ar fi putut sta ca motto, sintetizează intențiile eseistului: „Orice lucru care ne pune pe gânduri ne face un dar (...) Care este acel lucru care ne pune cel mai mult pe gânduri? Cum anume ni se face el cunoscut în aceste vremuri pe care le trăim și care ne dau ele însele de gândit? Lucrul acesta, care ne pune cel mai mult pe gânduri, este că noi încă nu gândim; și nu facem asta nici măcar acum, deși starea actuală a lumii nu încetează să dea tot mai mult de gândit”. Îi însoțim lui Patapievici dialectica frumos curgătoare, vizităm înspre comparare cu modernitatea vechii greci, asistăm la răsturnarea fundamentală a interesant asociatelor metafizici creștino-arabe („războiul nevăzut cu sine însuși” și al-jihad al-akbar – „jihadul cel mare”) în încercarea de a cuprinde înlocuirea oficială a transcendenței cu icon­-uri frivole, orbitoare, goale. Da, sună cunoscut. Suntem atât de plictisiți încât ne-am plictisit și de avertismentul acesta ce ține loc de apocalipsă. Am auzit în ultimele zeci de ani de atâtea ori că Marlyn Manson are mai mulți fani decât Ezra Pound, că Apple e mai sexy decât Sappho, că dăm libertatea nevoilor pe sclavajul dorințelor încât cei mai tineri dintre noi au decis să verifice. Au întrebat comunitatea online. Răspunsurile au fost elocvente: Marlyn Manson are 46(!) de ani, noul fashion e activismul social iar free porn-ul continuă să fie free.

E amuzant, dar nu suficient ca să râdem. Orice amuzament care seamănă cu cel de ieri ajunge să fie trist. Eseistul trasează o circumcizie (în sensul cercului dar și al eliminării, al pierderii mijlocului) pornind de la perioada neronismului: Nero și Elgabalus, reprezentanți ai „vieții inimitabile”, reușesc depășirea oricăror limite – trans-, hetero-, homo-sexuală, auto-prostituare, incest și încercări de schimbare a sexului – anulând astfel conceptul de limită. Cercul se închide în așa numita post-postmodernitate, la simbolurile explozive Marlyn Manson și Michael Jackson, exponenții acelorași a-limitări. Cu toate acestea, cele două mega (și meta) branduri țin deja de domeniul trecutului. Generația indivizilor-tehnicieni a depășit culmea orgiastică, ultimul pas al similarității neronice – cel al crimei – fiindu-i, ca finală limitare, interzis. Ce e dincolo de blazare și consum? Ce parte nevăzută va putea trasa o direcție individului (și societății – ineficace tutore al acestuia) când nici consumul nu-l mai poate urni? Despre (i)reversibilitatea procesului Patapievici formulează, rațional, câteva ipoteze.